joi, 24 martie 2016

Ce le atrage pe unele femei la un bărbat?


-Hotărârea.

Un bărbat care știe cu exactitate ceea ce vrea și care luptă cu toate forțele pentru acel lucru este considerat de multe ori irezistibil. Oricât de puternică sau nepăsătoare pare o femeie, mereu va rămâne plăcut impresionată de bărbatul care nu se dă bătut și care nu pleacă cu coada între picioare atunci când întâlnește cea mai mică barieră în calea dorințelor lui. Și nu mă refer numai la dorințele
sexuale.

-Siguranța.

Bărbatul sigur pe el mereu va impresiona în mod plăcut femeile care știu ce vor deoarece vor găsi această siguranță atrăgătoare. Celelalte se vor lăsa intimidate și îl vor considera un îngâmfat. Bărbatul sigur pe el nu va avea nevoie de părerea celor din jur ci și-o va forma singur. Nici nu se va lăuda cu casa sau mașina, nici nu îți va băga constant sub nas cât este el de minunat. E mult prea sigur pe el, știe prea bine că are un caracter frumos ce trebuie descoperit.

-Vocea.

Un bărbat cu voce fermă dar plăcută poate face ravagii în sufletul unei femei. Nu vocea șoptită de abia o auzi dar nici vocea țipătoare de îți deranjează timpanul.

-Parfumul.

Femeia care spune că nu îi plac bărbații care miros frumos, probabil minte. Sau nu știe cât de incitant poate fi un simplu miros. Dar acel miros care să se potrivească cu felul lui de a fi. Un parfum senzual și corect dozat. Nu aplicat cu carul și care să lase impresia că tocmai a trecut pe acolo un gigolo.


-Umorul.

Să ieși cu un bărbat frumos dar căruia îi lipsește simțul umorului îți lasă impresia că ești la ora de fizică și trebuie să stai nemișcat și cu mâinile la spate, altfel primești un 2. Umorul și faptul că mai lasă câteodată să iasă la suprafață copilul ce era odată, fără teama că va părea ciudat, îl fac în mod clar atrăgător.

-Educația.

Nu mă refer aici la bărbatul geniu. Dar un bărbat cu care poți discuta mai mult decât de vremea de afară și care știe să se exprime lasă mereu o impresie frumoasă. La fel cum  bunele maniere îl fac să fie un adevărat gentleman. Calitate foarte atrăgătoare de altfel.

-Caracterul.

Un bărbat cu un caracter frumos este al naiba de atrăgător.
Bineînțeles că nu toate femeile se simt atrase de genul ăsta de bărbați. Cu toții suntem atât de ciudați și avem gusturi foarte diferite. Iar gusturile niciodată nu se discută!

Pozele nu îmi aparțin.



miercuri, 23 martie 2016

Nu vezi ce freză are?Clar e o persoană anormală!


Din totdeauna unii oameni au etichetat alți oameni fără să îi cunoască cu adevărat. Au pus etichete în funcție de părerea altora și au catalogat după comportament. Nu s-au gândit însă că fiecare persoană vede ceea ce vrea mintea ei să vadă. La fel  cum comportamentul unei persoane diferă în funcție de oamenii pe care îi întâlnește. De multe ori am auzit: ”aia nu este normală” sau ”ăla este normal, cuminte”.
Mă macină curiozitatea asta de mor: cum arată și se comportă o persoană normală? Există vreun standard sau cum?
Oare dacă o persoană îți vorbește frumos în față, te periază sau te pupă în fund, spus mai pe românește, înseamnă că este o persoană normală? Chiar dacă după ce ai plecat te înjură,te bagă și te scoate de peste tot? Dar na, tu nu știi asta, sau nu vrei să știi! Deci rămâne o persoană normală.
Atunci o persoană care îți spune franc în față adevărul, nu te minte că arăți minunat și că nu ți se vede fundul prin pantalonii cu 2 numere mai mici, înseamnă că e o persoană anormală?
Oare o persoană care se duce mereu la biserică este considerată o persoană normală? Chiar dacă în privat bea de rupe, înjură, bate, fură,batjocorește?
Atunci persoana care încearcă mereu să fie corectă, ajută în loc să facă rău și vorbește frumos în loc să jignească dar care nu merge prea des la biserică este catalogată drept o persoană anormală?

Oare o persoană care se îmbracă în fuste lungi, poartă basma pe cap, toate în culori de alb, negru și maro, este considerată o persoană normală? Dar ce contează că umblă cu bărbați însurați atâta timp cât îmbrăcămintea ei este de fată cuminte.
Atunci persoana care se îmbracă în cele mai turbate culori, are părul mereu ciufulit dar nu are ochi pentru bărbații însurați, este catalogată drept persoană anormală?
Oare persoana care merge nepăsătoare fără umbrelă prin ploaie o face anormală? Oare dacă ar avea umbrelă ar fi considerată o persoană normală?
Oare persoana aflată în scaun cu rotile sau aceea care suferă de vreo anume boală, dar care are un suflet de milioane, este considerată anormală?

Oare persoana tatuată sau aceea care iubește să fumeze este considerată o persoană anormală doar din cauza asta?
Oare persoana care aleargă e considerată anormală, în timp ce aceea care stă și privește telenovele toată ziua este considerată  normală?
Mi se pare trist să cataloghezi un om fără să îl cunoști.Trist este și faptul că multe persoane își pun măști numai ca să pară ”normale”, chiar dacă asta îi omoară pe dinăuntru, îi face nefericiți.
Mai bine anormală sau ciudată, dar autentică decât normală dar falsă!


Pozele nu îmi aparțin.

marți, 22 martie 2016

De ce să îți refuzi iubirea adevărată pentru una moartă de multă vreme?


Lupți și încerci prin toate modurile posibile să salvezi o relație, dar ajungi în momentul în care realizezi că imposibilul nu îl poți face.
Asta nu înseamnă că te resemnezi atunci și acolo, ci doar începi să vezi . Vei mai spera și poate vei mai aștepta o perioadă. Vei aștepta o minune, vei spera că ceva se va schimba, vei refuza să accepți realitatea. Da,în mod clar o perioadă îți vei spune că totul este bine, că ai putea să mai dai o șansă, că ai putea trece peste tot. Vei simți că te prăbușești cu fiecare pas pe care îl faci și că te  sufoci  cu fiecare respirație. Vei simți că nu aparți nimănui, nu îți vei mai găsi locul și vei evita ieșirile în locurile atât  de cunoscute. Te vei lupta cu tine și cu ceea ce simți, te vei abține din răsputeri să nu jignești și vei încerca să iei totul așa cum este, deoarece în adâncul sufletului simțeai de ceva vreme că s-a terminat.

E clar deci că ai nevoie de timp pentru a-ți linge rănile și de a te descoperi, de a te cunoaște, de a petrece timp cu tine. Permite-ți să plângi atunci când simți că nu mai poți, așa vei ajunge să accepți totul, să vezi lucrurile clar și să nu te mai minți. Atunci vei realiza că nu este  sfârșitul vieții tale, chiar deloc.La fel cum vei realiza că acea relație scârțâia deja de mult timp dar tu ai refuzat să vezi realitatea și te-ai încăpățânat să trăiești cu acea incertitudine care te-a distrus mult mai mult decât pierderea în sine .
Chiar dacă au existat momente la început în care ți-ai dorit să nu se fi terminat, acum știi cu certitudine că este cel mai bun lucru posibil. Acum  ai avea posibilitatea să te întorci dar nu mai vrei asta, deoarece știi că meriți mult mai mult de atât.
Știi că odată ai fi dat orice, dar acum nu mai ai nimic de dat. Odată ruptă o legătură, indiferent de cât ar fi de rezistent nodul făcut, la un moment dat se va rupe din nou. Știi că ăsta ar fi numai un mod de a prelungi inevitabilul. Plus de asta, iubirea de mult s-a stins. E cea mai mare prostie să crezi cumva că se va reaprinde o scânteie cât de mică. Ceea ce a mai rămas este doar obișnuința și comoditatea, nimic mai mult! Iar tu vrei iubire nu obișnuință, vrei să simți că trăiești nu să faci compromisuri de dragul comodității!
Ce rost ar avea să pierzi timp inutil alături de persoane care nu au știut să te aprecieze atunci când te-au avut? De ce să furi cumva altui om minunat acest drept de a fi alături de tine și de a te iubi cu adevărat?
De ce să îți refuzi iubirea adevărată pentru una moartă de multă vreme?


Pozele nu îmi aparțin.

Ce ne-am face fără ei, cei mai rapizi purtători de noutăți?


Nu știu sincer cum ar fi blocurile din România fără doamnele bătrâne și drăguțe care știu fiecare mișcare din jur, indiferent de zi sau de oră. Păi dacă vrei să afli ceva despre vecina de la 2, întreabă pe una din aceste doamne care se află la o memorabilă vârstă. Îți va relata totul cu lux de amănunte, îți va spune până și ceea ce nu vrei să știi.
Sau cum ar fi satele fără aceste doamne? Fără ele nu am afla în minutul următor că Gheorghe de pe uliță s-a cuplat de 10 minute cu Ileana din vale, nu?
Nu m-am documentat dar nu mi se pare exclus să cred că datorită acestui tip de persoane s-au inventat celebrele emisiuni de știri.
Cam așa stă treaba și pe aici, prin acest micuț municipiu în care am ajuns să îmi petrec timpul în ultima vreme. Un municipiu pe care am ajuns să îl îndrăgesc de altfel, atât pe el cât și oamenii minunați pe care i-am întâlnit aici.

Dar atunci când vine vorba de aflat noutăți, cei de aici sunt mult mai bine informați decât  cei din România. Și știți ce mi se pare cu adevărat fantastic? Aici nu femeile sunt cele care știu totul cu lux de amănunte, ci bărbații. Da, vă asigur că ați citit bine, bărbații sunt la zi și la minut cu fiecare noutate apărută. De la cum întinde Gheorghița rufele pe sârmă până la ziua, ora, minutul și secunda când Maria a măturat ultima dată în fața casei. La fel îți pot relata cu exactitate în ce ai fost îmbrăcată în urmă cu câteva zile atunci când ai ieșit la o scurtă plimbare.Pun pariu că tu ai uitat ce ai purtat, dar stai liniștită, îți spun ei până și culoarea pe care a avut-o eșarfa ta.
Să nu mă înțelegeți greșit, iubesc bătrânii și iubesc oamenii de aici, doar că rămân mereu surprinsă de atenția pe care o dau detaliilor, în general. Atâta tot!
Dar ăsta este job-ul lor, pe care îl fac al naiba de bine!
Ce ne-am face fără ei, cei mai rapizi purtători de noutăți?

Pozele nu îmi aparțin.

duminică, 20 martie 2016

Bătrânii nimănui sunt cei care odată te-au crescut pe tine, străine!




Mereu m-au sensibilizat bătrânii și cu siguranță mă vor sensibiliza toată viața. Sunt oameni care s-au chinuit să își crească copii și nepoții așa cum au știut ei mai bine. Au trecut peste multe vremuri grele și au luptat cu multe necazuri, cu siguranță. Asta i-a adus aici, asta i-a făcut oamenii care sunt acum.
Mulți dintre ei sunt singuri, uitați de acei copii pe care i-au crescut cu mari sacrificii și cu o iubire fără limite. Pentru care s-au luptat să nu le lipsească nimic, i-au ținut în școli și le-au călăuzit pașii prin viață.
Acei copii și-au continuat viața, și-au făcut la rândul lor familii și copii și încet încet au uitat de aceia care le-au fost alături până atunci. Încet dar sigur s-au rărit vizitele la casa părintească ajungând în cele mai fericite cazuri la o vizită anuală, poate de Crăciun. Până și telefoanele s-au rărit deoarece sunt mult prea ocupați cu veșnica fugă prin viață și pur și simplu au uitat de bătrânii lor.

E atât de trist să privești în ochii acelor părinți care nu și-au mai văzut copii de 1 an de zile. Să le vezi privirea atunci când casele vecinilor se umplu în prag de sărbători iar la ei nu mai vine nimeni. Oare ce este în inima lor? Oare cum mai pot îndura și asta, după atâtea lovituri primite de la viață?
Oare cum se simți ei ca și părinți când văd că îi sună o persoană străină lor și nu îi sună proprii copii?Pe semne că acei străini  au timp iar copii lor nu au?
Copii mici și bătrânii sunt cei mai dependenți de cei din jur, sunt cei mai neputincioși după părerea mea. Măcar copii au mereu un avantaj, chiar dacă sunt mici și dependenți au mereu pe cineva alături care să îi țină de mână,care să le dea bani, să îi hrănească sau să le cumpere medicamentele necesare. În schimb bătrânii sunt ai nimănui, cu pensii de rahat și cu o grămadă de diagnostice puse de medici. De unde bani de mâncare, de medicamente sau pentru a-și plăti întreținerea?
Din cauza asta mulți mor. Mor de singurătate, de foame, de boală sau de inimă rea. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem așa deoarece niciodată nu putem ști cu certitudine unde ne poartă viața asta, putem doar spera ca copii noștrii să nu ne uite iar statul să mărească pensiile bătrânilor. Știu, visez poate imposibilul dar mai bine să speri decât să crezi că nimic nu se va schimba.
Nu uita că acești bătrâni sunt cei care te-au crescut și datorită cărora ai ajuns omul care ești acum!


Pozele nu îmi aparțin.

1 kg de pisimism vrei? Nu, dar îți ofer optimism cu carul!


Nu pot înțelege deloc persoanele pesimiste. Cel mai mic necaz sau cea mai mică problemă apărută o iau mereu la modul cel mai rău cu putință. Cred că este groaznic să trăiești așa o viață întreagă.
Să nu speri la mai bine, să nu visezi la ceva frumos...
Cum pot  să trăiască  fără să se bucure de o zi minunată, fără să le intereseze cum este vremea afară sau să se bucure pur și simplu de cântecul minunat al păsărelelor? Cum pot să fie mereu serioși de parcă ar avea veșnic un băț înfipt în dos? De ce în loc de a se plânge de ploaie nu aleg să danseze în ea? De ce nu caută binele în orice lucru rău?
Cum pot să trăiască mereu cu frica că poate o să moară în secunda următoare sau cu veșnica impresie că ceva  rău li se va întâmpla?
De ce le este frică să își refacă viața deoarece au cumva certitudinea că nu vor găsi persoana potrivită pentru ei?
De ce cred mereu că nimic bun nu li se poate întâmpla și că pentru ei nu există altă culoare pe lume în afară de negru. De ce?

Cred că este teribil să trăiești așa. Păi cum să nu râzi, să nu glumești de fiecare dată când ai ocazia?Nu este viața și așa destul de amară? Îndulcește-o cu o mică glumă, râde atunci când simți că te paște depresia. Da, mai ales atunci să râzi cu gura până la urechi și să speri că va pleca mai departe. Și va pleca!
Cum să nu iubești  culorile minunate, răsăritul sau apusul soarelui și inevitabil bucuria pe care o simți atunci când le privești?
Cum să trăiești mereu cu teamă, teamă de a ieși din casă, teamă de a visa frumos și de a spera. Cum să nu te bucuri de minunata dimineață privită  de la balconul camerei  sau să nu  auzi minunatul cântec al păsărelelor care vestesc sosirea primăverii?
Eu una  aș putea la fel de bine să mor deoarece cu așa gândire pesimistă în mod sigur nu aș putea trăi.
Iubesc optimismul meu, iubesc să sper și să visez frumos.
1 kg de pisimism vrei? Nu, dar îți ofer optimism cu carul!


Pozele nu îmi aparțin.

Înger sau drăcușor?


În fiecare dintre noi există atât  înger cât și demon, însă nu știu și câți recunosc acest fapt.
Bărbații își doresc ca femeile lor să fie ingerași în majoritatea timpului.
Atunci când se întorc acasă noaptea târziu își doresc din toată inima ca femeia să îi întâmpine cu zâmbetul angelesc pe față, nicidecum cu privirea aia care ar băga în mormânt până și cel mai neînfricat bărbat.
Sau atunci când, după ieșirea cu băieții în oraș, găsesc casa învăluită într-o atmosferă romantică și își aduc brusc aminte că au uitat de aniversarea relației lor, ea să apară îmbrăcată într-un îngeraș sexy și să îi înțeleagă. Oricui i se poate întâmpla să uite, nu?
Sau atunci când constată că au cheltuit toți banii pentru a-i cumpăra bestiuței, așa cum  își alintă mașinuțele mult iubite, niște accesorii noi.
O da, e clar că bărbații își doresc ca femeile de lângă ei să fie îngerași drăgălași, cu talii de invidiat și picioare de girafă.
Cred că singurul loc unde bărbații își doresc din toată inima ca femeile să fie niște drăcușori este în dormitor. Cumva niște drăcușori cât mai sexy și de nestăpânit?
Lucru dorit de altfel și de către femei, clar! Și ele își doresc ca bărbații lor să fie îngerași în majoritatea cazurilor, mai ales atunci când sosește mesajul cu extrasul de cont. ;)
Și drăcușori în dormitor, de ce nu?
Clar este că dacă relația merită efortul, cei cu mintea deschisă vor știi când să fie îngeri și când demoni. Cei cu mintea îngustă doar vor visa deoarece în viața reală nu vor avea curaj să se exprime sau să comunice deschis cu persoana de lângă. Din cauza asta se termină majoritatea relațiilor, din lipsa de comunicare care duce la dorința de a căuta în altă parte ce  lipsește . Și asta cred că este al naiba de trist!


Poza nu îmi aparține.

Iubirea la așa vârstă....


De câte ori văd un cuplu de bătrânei plimbându-se de mână, mă emoționez. Inevitabil îmi doresc să fiu la fel atunci când voi îmbătrâni, alături de omul minunat care mi-a fost alături atât la bine dar mai ales la rău. Ce poate fi mai minunat decât sprijinul și înțelegerea celui de alături?
În mod sigur ei au găsit secretul comunicării reciproce și nu au făcut numai ce a vrut unul fără să îi pese de celălalt. Altfel nu  ar fi reușit să reziste atâția ani.
La fel cum nu au aruncat la gunoi omul de lângă la cea mai mică greșeală. Au luptat, au căutat soluții și clar că le-au găsit, deoarece atunci când iubirea este sinceră mereu este și voință.
Cu siguranță s-au respectat la fel cum se respectă și acum. S-au respectat pe ei, l-au respectat pe cel de lângă și au respectat relația pe care o aveau.



Au știut când să renunțe la orgoliu și când nu, când să ridice tonul și când să mângâie cu vorbe dulci.
Probabil el i-a dăruit o floare într-o simplă zi, fără un motiv anume, iar ea nu l-a ținut închis în casă deoarece încrederea nu a lipsit deloc.
Nu au țipat, nu s-au jignit și nici nu s-au bătut, nici la propriu și nici la figurat. Deloc!
Au primit orice lovitură a vieții cu calm și cu iubire, au stat îmbrățișați și poate au și plâns, dar calmul și iubirea i-au adus unde sunt azi.

Cu siguranță au știut să fie și prieteni și iubiți. Și îngeri dar și demoni. La fel cum au știut și momentele în care să fie așa, iar asta este relația perfectă ce rezistă și la bătrânețe.
Astfel de oameni, astfel de relații minunate dar rare îmi fac să crească speranța.
Iubirea la așa vârsta? Fericire pură!

Pozele nu îmi aparțin.

sâmbătă, 19 martie 2016

Atâta timp cât te urăști și fugi de tine nu vei putea fi fericit alături de nimeni și de nimic!


În urmă cu ceva timp fugeam de timpul petrecut de una singură. Nu îmi plăcea singurătatea poate de teama de a-mi înfrunta temerile sau din refuzul inconștient de a accepta unele adevăruri prea mult timp negate. Și în tot timpul ăla am căutat fericirea în oricine altcineva numai în mine nu.
Mi-am ocupat timpul la maxim cu orice am putut numai nu am vrut să mi-l petrec doar cu mine. Cu prietenii, cu cititul iar dacă spunea cineva ceva de vreo ieșire sau avea nevoie de ajutor clar eram prima care se oferea.
Aici cred că greșim foarte mulți dintre noi,deoarece căutăm fericirea acolo unde nu o vom găsi niciodată atâta timp cât fugim de singurătate.
Atâta timp cât nu ajungem să iubim clipele petrecute în singurătate, nu vom iubi nici clipele petrecute alături de nici o altă persoană, indiferent cât de grozavă este. Dacă nu ne analizăm în profunzime și cu sinceritate, dacă nu ne accepăm greșeliile și dacă nu învățăm din ele, niciodată nu vom putea merge înainte cu toată inima.
E foarte important să îl  descoperi  pe celălalt TU, să îți iubești calitățile și să îți accepți defectele, nu are nici un rost să le negi, ele fac parte din felul tău de a fi, ele te fac persoana autentică care ești. Nimeni nu este perfect și nici tu nu ești iar cu cât recunoști mai repede această realitate cu atât mai fericit vei fi.
Așa că petrece timp cu tine, ia-te de mână cu celălalt TU și mergi în locuri care îți conferă liniște sau petrece seri alături de un pahar de vin și analizează-te sincer și cu inima deschisă. Nu nega realitatea, nu fugi de adevăr ci înfruntă și acceptă totul indiferent cât de mult te doare.
O să vezi că vei ajunge să iubești timpul petrecut doar în compania ta, o să îl preferi în locul multor companii nu tocmai potrivite felului tău de a fi. Nu vei mai face compromisuri doar de frica de a rămâne singur ci le vei face pentru acele persoane care merită timpul tău pierdut.

Și doar atunci când vei fi fericit doar în compania ta, vei putea fi fericit și alături de o persoană care se potrivește felului tău de a fi, care va iubi nebuniile tale și se va îndrăgosti de defectele pe care le va crede perfecte.
Atunci vei găsi fericirea și în lucrurile mărunte dar minunate, în gesturi simple dar emoționante.
Atâta timp cât te urăști și fugi de tine nu vei putea fi fericit alături de nimeni și de nimic!


Pozele nu îmi aparțin.

vineri, 18 martie 2016

Bunătatea clar nu poartă mască!


Întotdeauna am fost de părere că viața este mult mai frumoasă atunci când ești optimist. Atunci când, indiferent de loviturile jalnice ale vieții alegi să vezi partea plină a paharului.
Înveți ce ai de învățat din fiecare întâmplare ,bună sau rea, și mergi înainte mai optimistă și cu un zâmbet tembel menit să mascheze cicatricile inimii.
De multe ori alegi să te arunci tu numai să nu faci rău nimănui. Chiar și atunci când cele mai dragi persoane te înjunghie parșiv, lașitatea lor fiind mult prea mare pentru a-și permite sinceritatea în fața ta, alegi să nu faci rău. Analizezi, pui în balanță și îți spui că pur și simplu așa a fost să fie. Mergi înainte și îți spui deja pentru a mia oară că nu vei mai fi atât de înțelegător și bun data viitoare. Pe naiba!

Nu te înveți minte niciodată, te încăpățânezi mai rău decât un catâr să vezi binele și frumosul acolo unde nu este cazul. Nu te poți schimba deoarece ăsta este felul tău de a fi, așa te simți în pielea ta...pur și simplu. Ce rost ar avea să îți pui măști inutile dacă inima ta numai binele îl poate vedea?
Da, bunătatea ne face să părem naivi de multe ori. Eu spun numai că bunătatea nu este o calitate pe care o poți mima, deoarece ea face parte din tine. Și nici nu poți renunța la ea deoarece ai renunța la tine ca persoană.
Renunțăm la persoane doar pentru a le fi altora mai bine, renunțăm la dorințele noastre pentru a-i face pe alții fericiți. Nu ne putem clădi fericirea nici măcar pe o tristețe cât de mică provocată unei ființe la care am ajuns să ținem, pentru că ăștia suntem noi.

Renunțăm la noi, ne punem pe un ultim loc, pentru a aduce un zâmbet și o speranță în plus unei ființe care are foarte mare nevoie, copiilor, părinților, iubiților, prietenilor. Pur și simplu renunțăm de multe ori și ne închidem sentimentele într-un cufăr, ba îl mai legăm și cu lanțuri de metal și îl aruncăm prin cel mai ascuns colțișor al ființei noastre.
Ce pierzi probabil nu îți era destinat altfel nu se pierdea. Asta e atitudinea care te ajută cu siguranță să mergi înainte.
Iar bunătatea clar nu poartă mască!


Pozele nu îmi aparțin.

Vrei un cățel alături sau vrei un bărbat?


De unde oare nevoia asta bolnăvicioasă de a manipula bărbatul de alături asemenea unei păpuși de cârpă? Știți la ce mă refer, cu siguranță ați văzut un teatru de păpuși, cel puțin la televizor dacă nu ați avut șansa să îl vedeți live. Priceperea de care dau dovadă acei păpușari este fantastică și cred că este râvnită de multe femei, diferă doar motivele.
Atunci când intri într-o relație o faci deoarece îți place bărbatul respectiv, mai apoi ajungi să îl iubești. Îi iubești calitățile și poate mai mult defectele.
Doar că la un moment dat uiți asta și începi să vrei să îl schimbi fără să te analizezi și pe tine și să vezi cât ești de schimbată. Uiți bărbatul de care te-ai îndrăgostit și vrei acum să îl transformi în vreun cine știe ce zeu. Ajungi să îi critici fiecare încercare de a te face fericită, vrei să îi controlezi fiecare ieșire fără tine, să știi cu lux de amănunte fiecare convorbire purtată în lipsa ta .Îi controlezi telefonul, îi controlezi buzunarele, îi dai bilet de voie pentru a ieși cu prietenii lui în oraș.
Îl critici pentru faptul că nu se îmbracă la costum și nu poate renunța în ruptul capului la șapca deja decolorată dar care lui îi e teribile de dragă deoarece îi aduce aminte de o copilărie deja dispărută.
Strâmbi din nas atunci când îți face cadou un inel minunat cu piatră roșie, deoarece tu îl vroiai pe ăla cu piatră verde.
Tu ai dulapul plin de haine din care unele sunt încă nepurtate, dar atunci când el vrea să își cumpere ceva îi spui că nu are nevoie.
Îi ceri părerea dar mereu faci cum crezi tu, pentru că tu ai mereu dreptate. Te simți îndreptățită să ai mereu dureri de cap seara dar te infurii îngrozitor dacă el nu are chef o dată. Clar are amantă, da?
Tu poți avea amici cu grămada dar lui îi faci adevărate scene de gelozie numai dacă îl vezi vorbind cu o altă femeie. Tu poți ieși la cafea cu colegii tăi, dar pentru el e clar interzis.

Păi știi ce îți spun eu?
Cumpără-ți în puii mei un cățel dacă tot îl dorești atât de mult! Iar atunci când te maturizezi caută-ți și un bărbat. Dar na, e doar un simplu sfat!

Pozele nu îmi aparțin.

joi, 17 martie 2016

O femeie puternică plânge rar dar și când o face....



Femeia puternică nu este femeia plină de mușchi, chiar deloc! Este femeia care primește cu capul sus fiecare lovitură fără să își plângă de milă. Le primește și poate să primească multe fără să verse nici o lacrimă dar și când plânge, o face pentru toate.
Plânge pentru perechea preferată de balerini pe care a fost nevoită să îi arunce, rupți fiind, dar de care s-a despărțit cu inima îndoită.
Plânge pentru micuța furnică pe care a călcat-o în picioare în veșnica ei grabă dar și pentru peștele preferat găsit mort dimineața în acvariul atât de drag.
Plânge pentru prietena pe care a iubit-o ca pe o soră, chiar dacă prietena i-a iubit mai mult soțul decât a iubit-o pe ea.

Plânge pentru viața lăsată în urmă, pentru job-ul pe care îl adora, plânge chiar și pentru tocurile de 15 cm pe care nu le mai poate purta.
Plânge pentru frumoasa și lunga prietenie care tocmai s-a încheiat într-un mod care i-a lăsat un mare gol. O prietenie pe care cu siguranță nu o va uita și pentru lipsa căreia va mai plânge.
Plânge când își vede fata cât e de puternică, cât e de frumoasă și cât de repede a crescut.


Plânge pentru nefericirea altora și pentru oameni care nu mai sunt sau care numai s-au pierdut. Ar aprinde o țigare, a și uitat de gustul pe care îl are. Inexplicabilă dorință după 15 ani de absență și totuși e aici, există! Nu! La naiba! Mai bine plânge, mai bine scrie... da, e mult mai bine!
Plânge pentru singurătate, plânge pentru prieteni sau de emoția de nedescris pe care o simte atunci când ascultă o simplă melodie. Plânge minute, ore în șir fără rușine și știe clar că prea curând nu va mai plânge.
Dar azi e ziua în care își permite asta, o zi de slăbiciune menită să încarce la maxim bateriile. E mult prea conștientă că ploi și furtuni vor mai urma. Iar ea va fi mereu pregătită de orice, înarmată cu veșnicul tembel surâs.
Da, până și cea mai puternică femeie plânge!


Pozele nu îmi aparțin.


Puține persoane fac față adevărului!


Trăim vremuri în care minciuna este la modă iar adevărul doare și îndepărtează oamenii din calea noastră.
Să nu credeți că eu am fost mereu sinceră, nu este cazul. Am mințit și am plătit, credeți-mă! Am pierdut persoane care nu au putut accepta minciuna oricât de nevinovată mi s-a părut mie. Am mințit dar mi-am învățat lecția, cu siguranță. Mi-am jurat mie că voi fi mereu sinceră îndiferent de persoană sau ocazie pentru că asta sunt și sunt mândră de mine. Iar cine nu poate face față sincerității mele...la naiba cu ei, e foarte simplu!
Și cert este că minciuna nu trebuie să își aibă vreun loc în viața nostră deoarece oricât ar părea de micuță și nevinovată tot minciună se numește. Iar o minciună duce la alta și tot așa, ajungi probabil la un moment dat să uiți care este adevăr și care nu.
Cum ai putea cere altei persoane să te creadă, să aibă încredere în tine dacă tu minți în privința unor lucruri minore? De ce trebuie să te rușinezi și să încerci să ascunzi adevărul despre tine sau despre faptele tale? Tu le-ai făcut nu altcineva, asumă-ți și gata! Ești o persoană grozavă așa cum ești iar cui nu îi convine...ușa este deschisă. Așa trebuie să fie în orice relație, indiferent de tipul ei.
Adevărul va îndepărta multe persoane din calea ta, e drept. Dar crede-mă, nu ai nevoie în viață de astfel de oameni care te mint la tot pasul. Nici de cei care nu te plac așa cum ești și încearcă să te schimbe.
Mă îndoiesc că ți-ar plăcea să ai alături un mincinos așa că data viitoare când ai de gând să spui un adevăr un pic cosmetizat pune-te pentru o clipă în locul celuilalt și gândește-te dacă ți-ar face plăcere să vezi cum ești mințit. Pentru că celălalt își dă seama că este mințit în majoritatea cazurilor iar dacă nu ți-o spune în față este din cauză că are prea mult bun simț. Dar inevitabil vei simți cum se îndepărtează, pentru că la fel ai proceda și tu .
Dar la fel de adevărat este că sinceritatea va atrage persoane minunate care mereu spun franc în față ceea ce au de spus, la fel cum o faci și tu.
Asta înseamnă sinceritatea, oricât ar părea de dură câteodată.
Adevărul nu se poate spune pe ocolite, ci franc în față!

Poza nu îmi aparține.

Deci da! Iubim, iubim și iar iubim!

Sunt foarte multe persoane care afirmă că au iubit o singură dată în viață. Nu pot să zic că nu au dreptate, îmi exprim doar părerea mea, atâta tot.
Cred că întâlnim iubirea de multe ori în viață, dar o percepem diferit...în funcție de vârsta la care o întâlnim sau de maturitatea de care dăm dovadă.
Iubim chiar din momentul în care deschidem ochii și ne vedem părinții pentru care suntem cel mai minunat miracol. Nu contează că suntem urâți ca naiba, avem părul plin de niște coji ciudate care ne fac să arătăm ca niște extraterești, pentru ei suntem cei mai frumoși din lume. Iar noi, inevitabil ne îndrăgostim de acei ochi minunați care ne privesc cu atâta drag.
Mai creștem un pic și ne îndrăgostim nebunește de pișălcosul care doarme în patul de lângă, atunci când frecventăm căminul. Așa schimbăm plânsul de dimineața când ne părăsesc părinții cu nerăbdarea revederii marei noastre iubiri.

Apoi ajungem să ne venerăm cu adevărat părinții și să ne dorim ca soțul sau soția noastră să le semene lor pentru că sunt perfecți.
Inevitabil ne îndrăgostim și în clasele primare de vreun coleg din clasă sau de unul din clasele vecine. Nu toți își și declară marea dragoste dar toți suferă dacă nu este reciprocă sau atunci când s-a sfârșit. Se lasă cu lacrimi de crocodil și cu siguranța că se va sfârși lumea atunci. Da de unde!
Apoi, prin generală sau la liceu întâlnim marea dragoste. Gata, asta e, nu mai vedem nimic, nu mai dormim noaptea, ci numai visăm cu ochii deschiși ziua și cu ei închiși noaptea. Pare cu adevărat că e marea dragoste. Pe naiba! Trece și asta, poate cu o cantitate mai mare de lacrimi de crocodil dar trece.

Vine iubirea aia nebună ce te face să nu mai gândești rațional, să nu îți mai pese de nimic și de nimeni. Ești în stare să te cerți cu toți, să pleci în lume dacă e nevoie, nebunie frate! De cele mai multe ori iubirea asta nebună duce la căsătorie și crezi că aici s-a sfârșit totul. Trăim fericiți până la adânci bătrâneți, exact ca în poveștile cu prinți și zâne pe  care ni le citea bunicul mult iubit. Poate din cauza asta multora dintre noi nu ne mai pasă prea mult de ce se întâmplă și nu conștientizăm cât de mult ne schimbăm odată cu trecerea anilor.
Dacă ajungem să încheiem și acest capitol, dintr-un motiv sau altul, avem impresia că este sfârșitul lumii. E ca și cum ești nevoit să înveți din nou să mergi doar că pășești cu timiditate și teamă o perioadă mai lungă de timp.

Încet dar sigur ajungi să iubești din nou: iubești oamenii din jurul tău, prietenii adevărați, iubești să citești deoarece înainte nu ai pus prea mult preț pe ceea ce îți făcea plăcere să faci. Iubești să călătorești, iubești soarele dimineața, iubești marea la apus, iubești ropotul ploii în diminețile de vară dar cel mai important...te iubești pe tine.
 Apoi vei iubi din nou cu siguranță. Asta va fi o iubire mai matură de care te vei bucura într-un mod diferit, vei avea trăiri diferite, vei descoperi lucruri minunate. Vei face lucruri de care nu te credeai capabil vreodată dar la care visai. Dar cel mai important... vei fi tu, cel autentic și nebun, plin de spini și conștient de calitățile pe care le ai.

Te vei minuna de emoția primei întâlniri, te vei mira de fluturașii care aleargă nebunește prin stomac, vei tremura atunci când îți va atinge în treacăt mâna și vei aștepta să îți scrie cu o nerăbdare mai mare decât în adolescentă. Atunci sărutul pe frunte nu ți se va mai părea frățesc cum ți se părea în adolescență ci te va emoționa mai mult decât unul depus pe buze. 

Iubim deci de mai multe ori în viață doar că percepem diferit trăirile și sentimentele în funcție de vârstă. Pentru cei care pun capăt iubirii adolescentine probabil iubirea matură este cea mai frumoasă mai ales dacă au norocul să îmbătrânească împreună. Dar na, este doar o presupunere deocamdată.
Deci da! Iubim, iubim și iar iubim!

Pozele nu îmi aparțin.

miercuri, 16 martie 2016

Prietenie sau prietenie cu beneficii?


Recunosc că de mică m-am înțeles mult mai bine cu băieții, fapt care a dus la formarea unor prietenii frumoase de-a lungul anilor.
Nu de puține ori am fost întrebată  dacă nu sunt de fapt prietenii cu beneficii. De fiecare dată am rămas cu gura căscată ca o adevărată idioată și am simțit brusc cum crește alarmant o furie care nu mă prea caracterizează. De ce li se pare multora imposibilă o relație de prietenie între un bărbat și o femeie?
De ce trebuie să se gândească automat atunci când te văd la o cafea cu un bărbat că sigur e mult mai mult decât o simplă cafea? De ce le este imposibil să creadă că ne unește o frumoasă prietenie nu faptul că ne-o mai tragem ocazional? Chiar au impresia că toți oamenii sunt niște ciudați cu 1000 de fețe care nu sunt în stare să aibă o relație frumoasă de  prietenie fără nici un alt gând ascuns?
Am prieteni bărbați care sunt oameni minunați și îmi face o plăcere fantastică să vorbesc cu ei. Nu mă gândesc că mă judecă sau că mă cred ciudată, mă cunosc prea bine cum sunt.
Sunt oameni maturi, persoane care gândesc și care se respectă atât pe ei cât și prietenia frumoasă care ne unește. Sunt la fel de conștienți cum sunt și eu că astfel de prietenii nu le găsești la tot pasul, de ce să le strici cu încercări de sex poate nereușite?

Pe bune acum, nici măcar nu cred că ai putea săruta un bărbat de care te leagă o frumoasă și veche amiciție. Pentru că nu îl vezi ca un posibil iubit indiferent de cât este de grozav ca și om ci îl vezi ca pe fratele tău pe care îl poți înjura mai în glumă mai în serios atunci când te supără.
Nu merită să strici o prietenie sinceră și frumoasă cu una care include beneficii, nu va ține.
Eventual poți spera că într-o zi vei avea alături un bărbat care îți va fi mai mult decât iubit. Îți va fi iubit, amant și cel mai bun prieten.Profesor, critic și tată la copii.
Prietenia este prietenie și atât!

Pozele nu îmi aparțin.


Nu fă un lucru pe jumătate, e nefericire clară și crede-mă, nu merită!


Tot mai multe cupluri aleg compromisul în locul fericirii la fel cum altele renunță fără prea mult efort la luptă.
Naiba mai știe cum să faci.
Întotdeauna am fost de părere că este bine să faci așa cum îți dictează inima și în așa fel încât să nu ai regrete mai târziu. Regretele cred că te omoară încetul cu încetul. Nu frate, ai făcut un lucru pentru că așa ai gândit că este bine la momentul respectiv, foarte simplu!
Nu este nimic rău în a face compromisuri, dar este rău dacă numai unul din cei doi le face, pentru că oricât ai încerca și cu orice arme ai lupta, dacă celuilalt nu îi mai pasă, ai pierdut din start.
Mi s-a întâmplat nu demult să cunosc un cuplu mai aparte ca să zic așa. Deși el avea o altă viață și o altă familie, nu o lăsa în pace nici pe cea care îi era încă soție, dar numai în acte. De fiecare dată când încerca să își refacă viața, tipul o amenința că se sinucide dar prima dată omoară copii. Iar ea, de frică, renunța încă o dată la șansa de a fi fericită. Nebunie curată frate!
Păi e corect așa, să forțezi omul să te iubească? Să nu mai fac referire la faptul că el avea oricum o altă familie, deci egoism pur.
Da, mai dai o șansă, cred că oricine merită o a doua, dar dacă vezi că s-a schimbat, că are voință să lupte.
Ce rost are să te dai peste cap să găsești soluții dacă celălalt face oricum ce vrea? Păi dacă tot îi place așa de mult libertatea, fă-i acest cadou. Așa îți faci și ție o mare favoare, îți acorzi încă o șansă la fericire, o meriți!

Dacă tu vrei neapărat să bați mereu la uși închise, atunci e treaba ta, dar nu te plânge că ești nefericit sau singur.
Orice alegere ai face, că lupți sau că renunți mult prea ușor, fă-o în așa fel încât să nu îți pară rău mai târziu. Nu te grăbi cum poate o faci de mult prea multe ori. Acordă-ți timp, analizează, bea o cafea sau 10, stai singură...orice numai nu  lua decizii așa de importante în grabă. E vorba de viața ta, ce naiba! Și mai ales fă alegerea din toată inima, altfel degeaba o faci.
Nu fă un lucru pe jumătate, e nefericire clară și crede-mă, nu merită!

Pozele nu îmi aparțin.

marți, 15 martie 2016

Acasă e clar un sentiment!


Ce înseamnă acasă? E o proprietate sau e un sentiment? Fiecare percepe în felul lui, în funcție de priorități.
Pentru cei care pun accentul pe lucrurile materiale acasă înseamnă clar o casă cât mai mare și mai fastuoasă, dar poate goală de viață. La ce folos că au 10 camere dacă dorm singuri? La ce folos o bucătărie imensă dacă nu mănâncă într-o companie plăcută? La ce folos că sunt bogați dacă în suflet se simt săraci? Oare nu e păcat să nu cunoască fericirea pură?
La ce folos case, mașini și bani dacă nu au o familie care să îi iubească? Dacă nu au pe umărul cui să își sprijine capul, nu au cu cine împărți bucuriile și supărările ?
Ei sunt  încă un suflet rătăcit, e foarte trist!

Pentru ceilalți? E clar un sentiment!
Acasă poate fi oriunde pe pământ, atâta timp cât au  aproape oamenii dragi, e foarte simplu.
În vârf de munte, într-o căsuță mică, o priveliște minunată, familia aproape și de ce nu, nelipsitele animale.
Acasă poate fi la fel de bine o rulotă cu ajutorul căreia să viziteze lumea toată. De ce ar avea nevoie de mai mult, dacă au lângă ei tot ce le este mai drag pe lume?
În casă sau rulotă, cu geanta în mână sau cu rucsacul în spate, acasă e oriunde, e doar un sentiment dar e al naiba de plăcut! Și nu se poate cumpăra, doar se simte, se câștigă și se merită.
Ce și-ar putea dori mai mult? Asta e fericire pură!
Acasă e clar un sentiment!

Pozele nu îmi aparțin.

La naiba cu gândirea de pe vremea lui străbunica! La naiba cu prejudecățile de toată jena!


Deși am evoluat foarte mult ca și specie umană încă există multe persoane pline de prejudecăți. Pare că s-a sfârșit lumea pentru femeile singure, trecute de 30 de ani. Dacă mai sunt și divorțate și cu copii după ele pare cu adevărat că este sfârșitul vieții pentru ele, gata! Nu mai au dreptul la viață, nu mai au dreptul la iubire, nu mai au dreptul la nimic.
Am auzit persoane care afirmau că este imposibil să mai ai o relație serioasă dacă ești divorțată, cu atât mai greu dacă ai și copii. Cine se mai uită la tine, cine se leagă la cap cu un copil al altui bărbat?Sau că femeile sunt dorite, asta până se află că au copii, apoi toți fug.
Păi ce? Faptul că ești femeie singură înseamnă că ești un om rău, că nu mai meriți să trăiești, sau cum?Sau dacă ești mamă singură ai cumva ciumă? De ce să fie divorțul sau un copil un impediment pentru cineva, femeie sau bărbat? Oare nu i se poate întâmpla oricui asta? Oare nu e mai bine singur decât să faci compromisuri peste compromisuri și degeaba? Oare nu toți avem dreptul de a iubi, de a visa la persoana aia care să fie ca o mănușă pentru felul nostru de a fi?
Faptul că suntem părinți singuri ne etichetează din start ca persoane ciudate? De ce trebuie ca unele persoane să își formeze păreri fără a cunoaște faptele, fără a încerca măcar să te cunoască?
Mi s-a întâmplat să fiu privită cu teamă de unele femei din cauză că sunt divorțată, teamă că poate le vreau bărbatul. Sau să primesc avansuri de la bărbați însurați tocmai din cauza asta. De ce?
Asta înseamnă cumva că nu mai există alți bărbați decât cei care sunt deja într-o relație, indiferent de tipul de relație? Sau că nu am mai multă minte de atât? E scris cumva pe fruntea mea că nu mă respect pe mine și că mă pretez la astfel de jocuri josnice?
Unele persoane ar trebui să își vadă de viața lor și în loc de a cataloga mai bine și-ar băga nasul într-o carte așa și-ar mai deschide un pic mintea mult prea închisă. Dar na, e doar o părere de la o ciudată divorțată care mai este și mamă. Și una foarte mândră de altfel!
Ai minte, folosește-o!
La naiba cu gândirea de pe vremea lui străbunica! La naiba cu prejudecățile de toată jena!



Poza nu îmi aparține.


luni, 14 martie 2016

Și noi suntem ciudate dragii mei! Mult mai ciudate decât voi. De asta ne numim femei! Dar avem libertatea de a alege,atâta tot!


Băi, deci admit din toată inima că femeile sunt ciudate, eu fiind în mod clar una dintre cele mai ciudate. Dar jur că nu pot să îi înțeleg deloc pe bărbați, pe bune acum! Trebuie să recunosc că unii dintre ei au niște tactici foarte ciudate de agățat, cel puțin din punctul meu de vedere.
Cu cât sunt refuzați mai mult, cu atât te doresc mai cu ardoare. Cum puii mei? Oare refuzul unei femei nu le știrbește orgoliul? Eu dacă aș primi un refuz jur că nu știu pe unde m-aș ascunde de rușine și în mod sigur nu aș mai încerca în veci!
Dar lor le spui de 10 ori, degeaba! Îți spun că înțeleg și că nu te vor mai deranja,dar totul durează fix 3 zile. Apoi continuă, mai insistent chiar. Ba se afișează cu mașina, ba opresc ATV-ul în fața ta, își dau casca jos ca să se asigure că îi observi și răspund la telefonul care  sună fix atunci. Sau poate au impresia că dacă își etalează averile ne fac cumva să ignorăm urâtul caracter?

Apar mereu pe unde umbli tu, îți trimit mesaje care te fac să te întrebi de unde naiba au numărul tău de telefon. Cuvinte dulci și siropoase, mi se face rău, pe bune.
Cu cât refuzul e mai mare, cu atât insistă mai mult. De ce? Foarte ciudat, nu înțeleg!
Sau poate ține cumva de masculinitatea lor? Asta îi face să se simtă mai  bărbați? Oricât aș încerca să înțeleg, este peste puterea mea. Ciudat, atât pot spune, dar na, eu sunt femeie!
Trebuie totuși să recunosc că nu le lipsește deloc perseverența.
Oare cât sunt dispuși să tot încerce: un an, doi, zece?
Revenim la vechea poveste: un simplu moft, atât! Pare că fac referire la un copil de doi ani cărora părinții i-au cumpărat bicicleta blue iar el o vroia pe cea albastru închis. Un adevărat scandal, urlete și dat din picioare, tăvălit pe jos, el o vroia pe aia și numai pe aia și gata! Măcar copilul are o scuză, nu gândește rațional sau mă rog, e mult prea răsfățat. Ăsta să fie oare motivul? Sunt prea obișnuiți să pocnească din degete și brusc primesc totul frumos aranjat pe o tavă de argint?
Hai măi, pe bune?

Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, nu vreau nici să jignesc. Departe de mine acest gând, pur și simplu nu pot să înțeleg, atâta tot.
Și ca să îi îmbunez puțin pe domnii care poate se simt ofensați le spun:
Și noi suntem ciudate dragii mei! Mult mai ciudate decât voi. De asta ne numim femei!
Dar avem libertatea de a alege, atâta tot!


Pozele nu îmi aparțin.

Primești ceea ce oferi, e foarte simplu!


O perioadă scurtă de timp am avut teamă. Teamă de schimbarea atât de mare pe care o făcusem, teamă de oamenii de aici, de prejudecățile ce le aveau față de noi, românii.
Ca fiecare localitate, țară... și aici sunt persoane cu calități dar și cu defecte, prea multe chiar. De fiecare dată când ieșeam afară mă avertiza doamna minunată de care am grijă. Să fiu atentă pe unde mă duc, cu cine vorbesc deoarece sunt mulți bărbați care se droghează până uită de ei sau care nu au toate țiglele pe casă.  :))
Da, e adevărat, mulți încearcă să discute cu tine, să glumească dar dacă te văd că îți vezi de treaba ta și nu  bagi în seamă fiecare persoană și  fiecare fluierat, apoi te respectă, te respectă cu adevărat.
Ba chiar îți ia apărarea atunci când apare altul care nu te cunoaște.
Nu cred că depinde de naționalitate, nici de țara în care trăiești ci doar de felul tău de a fi. Acum pot să înțeleg cu adevărat și să îi dau dreptate acelei persoane care a spus prima dată că găsești ceea ce ești tu, ca om,indiferent pe ce teritoriu ajung să calce pașii tăi.

Dacă ești o persoană optimistă și alegi să vezi frumosul în fiecare persoană, și cei pe care îi vei întâlni în viață vor fi în mare parte la fel ca tine.
Dacă ești o persoană urâcioasă și prost crescută, pesimistă, nu ai cum să atragi persoanele cu un suflet frumos și curat. Nu cred că a existat vreodată vreo persoană care să declare sincer că a durut-o gura din cauză că a salutat. Sau că i-au căzut mâinile atunci când a ajutat o persoană la nevoie.
Nici nu cred  să fie posibil să te simți rău dacă zâmbești oamenilor din jur.
Un fapt demonstrat mie încă o dată: dai respect, primești respect, e foarte simplu! Ești un om optimist și cald, la fel vor fi și oamenii întâlniți în calea ta. Pare cumva că persoanele care nu se potrivesc cu felul tău de a fi, te ocolesc efectiv. Parcă ai avea lipită pe frunte o etichetă pe care stă scris cu litere de tipar: OPTIMISTĂ ȘI CU SUFLET CALD!
Vei alege să oferi un zâmbet chiar și celor morocănoși? Credeți-mă că până și aceia vă vor zâmbi înapoi, poate mai stângaci dar o vor face.
Viața pare mai ușoară dacă alegi să vezi partea frumoasă a lucrurilor, a întâmplărilor, a oamenilor pe care îi întâlnești în goana asta nebună prin viață.
Primești ceea ce oferi, e foarte simplu!



Pozele nu îmi aparțin.

duminică, 13 martie 2016

De ce? De ce nu suntem niciodată mulțumiți? O vesnică necunoscută!


Oare vom ști vreodată cu certitudine ceea ce vrem de la noi, de la viața noastră?
Sau oare asta înseamnă viața? O alergare haotică de la un capăt la celălalt al lumii, o veșnică și eternă căutare?
Vom ști vreodată cine suntem cu adevărat, vom fi mulțumiți? Cu adevărat mulțumiți? Sau toată viața vom vrea același lucru: mereu mai mult?
Nu vreau să cred așa ceva! Ar fi mult prea trist, nu credeți?
Nu este nimic ieșit din comun să vrem să învățăm mai mult, să creștem, să evoluăm. Dar este trist să vrem doar lucruri materiale în locul celor care ne ating sufletul. Și când murim nu luăm nimic cu noi, însă  trăirile și amintirile frumoase vor fi cele care ne vor alina bătrânețea, care ne vor face să ne simțim vii în momente critice din viață.
Nu cred că sunt  puțini cei ce își doresc o casă iar atunci când în final o au , să își dorească alta, mai mare, mai grandioasă sau mai luminoasă. Ca mai târziu, odată cu trecerea anilor să opteze  pentru una micuță și cochetă.
Vrem bani, bani să-i întoarcem cu lopata dar la ce folos? Nu s-a inventat monedă ce poate cumpăra sănătatea. Sau iubirea, dar cea adevărată, de fals e plină lumea. Din păcate!

Sunt sigură că o mașină este visul multora, un vis greu de realizat de multe ori, dar nu imposibil. Odată cumpărată, se vrea o altă mașină, mai nouă, mai frumoasă, chiar mai puternică.
De mici așteptăm să creștem și să avem familia nostră, așa cum am visat atâția ani. Însă nu de puține ori s-a renunțat  la ea cu atâta ușurință.
Nici puțini nu sunt cei care au vrut cu atâta intensitate prezența unei persoane în viața lor încât au ajuns să facă lucruri nebunești, compromisuri la care nici nu visau până atunci. Iar atunci când au reușit să o aibă alături de fapt să realizeze că vor o alta.

Alergăm toată viața ca mai apoi să constatăm că nu avem nimic cu adevărat, doar timpul care a trecut. atât!
De ce? De ce nu suntem niciodată mulțumiți?
O vesnică necunoscută!

Pozele nu îmi aparțin.

Nu vrem cuvinte blânde ca mai apoi să le dorim, să le visăm. Ciudate ființe! Și totuși...așa suntem noi!


Cu toții suntem oameni și ca oricare ne facem alegerile în viață. Alegem de multe ori dar nu alegem tocmai bine. Chiar dacă suntem conștienți că nu se va sfârși cu bine, o facem totuși.
Suntem la fel de mofturoși ca niște mici copii, doar că nu mai avem scuza vârstei fragede și a lipsei raționamentului.
Vrem bărbatul sau femeia care nu ne vrea. Pe aia și numai pe aia. Și cu cât refuzul este mai mare, cu atât dorința crește. O vrem atât de mult, o dorim cu atâta intensitate, intensitate dureroasă chiar. Nu contează că este o persoană interzisă nouă sau că nu ne vede. Chiar deloc! Luptăm cu înverșunare, apelăm la toate trucurile știute, iar atunci când nu mai știm ce să facem, căutăm alte soluții. Și pentru ce? De cele mai multe ori cred că nici nu merită efortul, e pur și simplu un moft. Atât!
De ce? Oare de ce? Ciudat, așa-i?

Fugim de cei ce ne iubesc și căutăm pe cei ce ne urăsc.
Fugim de cei ce ne ating cu vorbe dulci și vrem pe cei ce ne jignesc. Fugim de mângâieri, afecțiune și acceptăm exact contrariul.
Fugim de liniște, vrem haos, vrem necunoscut.
Nu vrem cuvinte blânde ca mai apoi să le dorim, să le visăm. Ciudate ființe! Și totuși...așa suntem noi!
Realizăm într-un final că vrem un suflet cald și calm. Pentru unii e timpul potrivit, pentru alții e prea târziu, răul este făcut!

Pozele nu îmi aparțin.