joi, 17 martie 2016

Deci da! Iubim, iubim și iar iubim!

Sunt foarte multe persoane care afirmă că au iubit o singură dată în viață. Nu pot să zic că nu au dreptate, îmi exprim doar părerea mea, atâta tot.
Cred că întâlnim iubirea de multe ori în viață, dar o percepem diferit...în funcție de vârsta la care o întâlnim sau de maturitatea de care dăm dovadă.
Iubim chiar din momentul în care deschidem ochii și ne vedem părinții pentru care suntem cel mai minunat miracol. Nu contează că suntem urâți ca naiba, avem părul plin de niște coji ciudate care ne fac să arătăm ca niște extraterești, pentru ei suntem cei mai frumoși din lume. Iar noi, inevitabil ne îndrăgostim de acei ochi minunați care ne privesc cu atâta drag.
Mai creștem un pic și ne îndrăgostim nebunește de pișălcosul care doarme în patul de lângă, atunci când frecventăm căminul. Așa schimbăm plânsul de dimineața când ne părăsesc părinții cu nerăbdarea revederii marei noastre iubiri.

Apoi ajungem să ne venerăm cu adevărat părinții și să ne dorim ca soțul sau soția noastră să le semene lor pentru că sunt perfecți.
Inevitabil ne îndrăgostim și în clasele primare de vreun coleg din clasă sau de unul din clasele vecine. Nu toți își și declară marea dragoste dar toți suferă dacă nu este reciprocă sau atunci când s-a sfârșit. Se lasă cu lacrimi de crocodil și cu siguranța că se va sfârși lumea atunci. Da de unde!
Apoi, prin generală sau la liceu întâlnim marea dragoste. Gata, asta e, nu mai vedem nimic, nu mai dormim noaptea, ci numai visăm cu ochii deschiși ziua și cu ei închiși noaptea. Pare cu adevărat că e marea dragoste. Pe naiba! Trece și asta, poate cu o cantitate mai mare de lacrimi de crocodil dar trece.

Vine iubirea aia nebună ce te face să nu mai gândești rațional, să nu îți mai pese de nimic și de nimeni. Ești în stare să te cerți cu toți, să pleci în lume dacă e nevoie, nebunie frate! De cele mai multe ori iubirea asta nebună duce la căsătorie și crezi că aici s-a sfârșit totul. Trăim fericiți până la adânci bătrâneți, exact ca în poveștile cu prinți și zâne pe  care ni le citea bunicul mult iubit. Poate din cauza asta multora dintre noi nu ne mai pasă prea mult de ce se întâmplă și nu conștientizăm cât de mult ne schimbăm odată cu trecerea anilor.
Dacă ajungem să încheiem și acest capitol, dintr-un motiv sau altul, avem impresia că este sfârșitul lumii. E ca și cum ești nevoit să înveți din nou să mergi doar că pășești cu timiditate și teamă o perioadă mai lungă de timp.

Încet dar sigur ajungi să iubești din nou: iubești oamenii din jurul tău, prietenii adevărați, iubești să citești deoarece înainte nu ai pus prea mult preț pe ceea ce îți făcea plăcere să faci. Iubești să călătorești, iubești soarele dimineața, iubești marea la apus, iubești ropotul ploii în diminețile de vară dar cel mai important...te iubești pe tine.
 Apoi vei iubi din nou cu siguranță. Asta va fi o iubire mai matură de care te vei bucura într-un mod diferit, vei avea trăiri diferite, vei descoperi lucruri minunate. Vei face lucruri de care nu te credeai capabil vreodată dar la care visai. Dar cel mai important... vei fi tu, cel autentic și nebun, plin de spini și conștient de calitățile pe care le ai.

Te vei minuna de emoția primei întâlniri, te vei mira de fluturașii care aleargă nebunește prin stomac, vei tremura atunci când îți va atinge în treacăt mâna și vei aștepta să îți scrie cu o nerăbdare mai mare decât în adolescentă. Atunci sărutul pe frunte nu ți se va mai părea frățesc cum ți se părea în adolescență ci te va emoționa mai mult decât unul depus pe buze. 

Iubim deci de mai multe ori în viață doar că percepem diferit trăirile și sentimentele în funcție de vârstă. Pentru cei care pun capăt iubirii adolescentine probabil iubirea matură este cea mai frumoasă mai ales dacă au norocul să îmbătrânească împreună. Dar na, este doar o presupunere deocamdată.
Deci da! Iubim, iubim și iar iubim!

Pozele nu îmi aparțin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu