Nu te mai iubesc, doar... îți vreau binele.

Se întâmplă de foarte multe ori ca o relație sau o căsnicie să se sfârșească din diverse motive. Nu este nimic anormal. De fapt, cred că este de preferat să se pună capăt decât să te chinui să te faci iubit.

Indiferent de motive, trebuie să fii suficient de matur pentru a înțelege că s-a sfârșit și suficient de hotărât încât să nu te milogești, ci să mergi mai departe.Și înțelegi, ești puternic și iei totul așa cum este, mergi înainte. Nu este deloc ușor să continui după ce pui capăt unei relații de câțiva ani, indiferent dacă a fost una fericită sau nu. E ca și cum ai învăța să mergi din nou. Dar o faci, pentru că meriți mai mult, meriți liniște și meriți fericire.
 Problema este atunci când celălalt se gândește să te ajute să mergi înainte deoarece, chiar dacă nu te mai iubește... îți vrea binele.
Deși ei sunt cei care au ales să plece și și-au refăcut viața în alte brațe calde, nu te lasă pe tine să ți-o refaci pe a ta.
Deci iată câteva din motivele folosite drept scuză de diferite tipuri de  persoane.
 Acel tip de persoană care te  mai caută din când în când ca să îți aducă aminte cât de bine vă era împreună, iar pe tine te prinde melancolia fără să vrei, poate chiar te indoiești de decizia ta așa de fermă și tinzi să crezi că te mai iubește încă. Pe naiba!
Alt gen sună să împărtășească părerile de rău și să îți spună că ați fost niște proști amândoi că nu ați știut cum să gestionați răceala apărută în relația voastră. Iar printre astea îți spune că îi este foarte greu și că îți duce lipsa, că îți vrea numai binele. A da... și că urmează să se căsătorească cu persoana pentru care te-a înlocuit. Dar că îți vrea binele. Și nu te poate uita. Și o ține așa 1 an,2, 3 sau poate toată viața dacă tu nu ești suficient de tare încât să pui capăt acestor manifestări de așa zisă iubire. Pentru că este foarte simplu, cine te iubește, luptă pentru tine. Cu toate forțele și cu toate persoanele.
Sau persoane care vin cu scuze de genul că stau din milă cu celălalt dar că pe tine te vor. Doar că nu au curaj să înfrunte schimbarea. Le e frică să rănească sentimentele celuilalt. Serios? Dar la sentimentele tele s-a gândit când te-a lăsat pentru altă persoană?
Sunt și genul care îți fac adevărate scene de gelozie, ție. În timp ce ei dorm noapte de noapte alături de cealaltă persoană. Și ți le fac doar pentru că îți vor binele și vor să ai grijă de tine.
Mai este genul pentru care  e mai comodă viața cu celălalt și mai lipsită de sare și piper. Și lipsită de griji financiare. Mda, genul ăsta te-ar mai vrea din când în când în pat, și-ar dori sărutările tele dulci și îmbrățișările calde dar atât. Pentru că vezi tu... nu se poate despărți acum că și-a cumpărat ultimul tip de mașină. Sau nu poate renunța la poșete, rochițe sau la frumusețea artificială plătită atât de scump. Ăștia ar vrea dragostea ta și banii celeilalte persoane. Aspirații mari au, aș putea adăuga :)
Probabil că mai sunt multe tipuri de persoane care se folosesc de motive jalnice pentru a-ți spune cât de mult îți vor binele încă.
Oare așa vrei binele unei persoane? O lași să se lupte cu durerea iar apoi o cauți ca să reaprinzi rana? Apoi din nou o lași ca mai apoi să îi trimiți un mesaj în care să îi spui cât de mult îți lipsește. Și iar o lași o perioadă pentru a se ridica și a se hotărî că este timpul să meargă mai departe. Apoi, probabil că te cerți cu persoana de lângă tine și te gândești să cauți din nou doar așa... să vezi ce mai face. Și să îi spui că îi vrei binele foarte mult și că nu vrei să sufere, că vrei să te uite. Păi cum naiba să facă asta dacă nu este lăsată în pace?
Asta nu e iubire, este pur egoism. Malițiozitate aș putea spune chiar. Pentru că dacă ai iubi o persoană dar nu ai avea curajul de a lupta pentru ea, ai lăsa-o liberă. Dacă tot ai viața ta, ai lăsa-o și pe ea să și-o facă pe a ei. Și dacă chiar i-ai vrea binele, ai privi de la distanță și te-ai bucura pentru ea chiar dacă te-ar dura că tu nu ești lângă ea. Asta înseamnă iubire. Atunci poți spune că ești o persoană matură dar lașă. La urma urmei, alegerea a fost a ta, asumăți-o!

Ok, sinceritatea doare, știu.

De ce naiba sinceritatea este primită așa de brutal de marea majoritate a persoanelor? Adică, toți susțin mare și tare că ei nu mint și că adoră persoanele sincere dar în momentul în care spui franc ceea ce crezi sau ceea ce simți, citești pe fața lor stupoare, supărare, furie. Citești orice numai acceptare nu.

Ok, sinceritatea doare, știu. Doare atunci când este primită și doare atunci când este oferită, dar la naiba, așa se câștigă încrederea. 

Cred că am ajuns să fim campioni la capitolele judecat și mințit.E la modă pupincurismul și căutatul după mizeria din grădina vecinului, atât! Trist!

Ador persoanele care spun ceea ce au de spus fără să le intereseze cât de bine sunt văzute. Le ador, le caut și mi le țin aproape cât de mult pot. Mi-am luat multe șuturi în fund de la ele și mi s-au dărâmat multe castele  dar le mulțumesc din suflet pentru asta. M-am simțit de căcat de multe ori, m-am rușinat și am plâns, dar toate astea m-au făcut omul care sunt acum. Și m-au făcut să iubesc și mai mult sinceritatea. Și sincer prefer să mi se mai dărâme multe castele și să mai plâng în interiorul meu sau pe la colțuri singuratice decât să fiu înconjurată de falsitate.

Doar oferind sinceritate câștigăm încredere pe viață și doar acceptând adevărul putem crește cu adevărat.

E nevoie de mult curaj și de nepăsare. Curaj pentru a face față sincerității  și nepăsare pentru a o oferi. Nepăsare că sinceritatea ta poate va jigni și astfel vei pierde din viața ta anumite persoane. Și acceptarea faptului că oricum nu aveai nevoie de astfel de oameni în viața ta.

Puii mei, și așa viața este ”curvă” de multe ori, chiar vrem alături persoane cu mii de fețe? Chiar ne permitem să pierdem timpul nostru prețios pe falsitate? 

Ilustrația nu îmi aparține.

Femeile singure sunt... femei! :)

Femeile singure nu sunt niște ciudate și nici nu sunt niște obiecte pe care să le poți cumpăra. Nu sunt disperate după bărbații altora și nici nu se topesc la primul compliment aruncat drept momeală de mințile ce se cred interesante. Nu sunt nici niște frustrate nenorocite.
 Sunt femei și atât. Femei cu un caracter puternic care aleg cu bucurie singurătatea în locul relației nepotrivite. Femei care nu se tem să zică nu atunci când ceva nu le convine sau să devină de gheață în momentul în care sunt înțelese greșit.
Femei care nu se lasă împresionate de bărbați a căror singură ”calitate” sunt caii putere ai mașinei pe care o conduce. Sau contul cu multe zerouri din bancă. Știu prea bine că, în momentele în care își permit și își doresc să fie vulnerabile, mașina sau contul din bancă al bărbatului ce se crede a le fi alături, nu le ajută cu nimic.

 Mințile înguste le vor privi ca pe niște ciudate, unii le vor numi scorpii sau virgine, alții vor încerca să le cumpere și puțini vor încerca a le cunoaște dincolo de zidurile fortăreței aparent indestructibilă.

De-ai fi un fluture

Ce ai face oare, de-ai fi
Un simplu fluture, atât
Ce azi te-ai naște
Și azi ai și muri?

Ai lăsa totul, ai pleca?
Ai lua un Orient Express
Spre visul tău, spre nicăieri,
Doar dus?

Sau poate ai dărâma bariere,
Ai construi cărări,
Poteci și poduri, care să ducă
Direct în sufletul închis...
Și ferecat cu mii de chei?

De-ai ști că astăzi ai muri
Ai arunca în temniță
Mândria, supărarea,
Tristețea, nerăbdarea?

Ai mai munci ca prostul
Să-ți faci un rost?
Ai face schimb de locuri,
Punându-te pe primul loc?

Ai dansa sau ai cânta
Fără regrete, fără teamă?
Ai alerga prin ploaie,
Râzând ca un tembel?

De-ai ști că astăzi ai muri,
Ai mai lupta, sau ai ceda?
Te-ai mai lăsa intimidat
Și afectat de tot din jur?

Ai renunța să-i înțelegi pe toți
Și să-i accepți?
Ai căuta răspunsuri logice
La întrebări tabu?

De-ai fi un fluture,
Doar ai zbura...



Laura Nodea

Ilustrația nu îmi aparține.

Ciudați

Suntem niște ciudați,
Mereu nemulțumiți.
Urâm singurătatea...
Și o iubim.
Nici noi nu știm ce vrem, asta e clar!

Căutăm mereu perfectul,
În acest haos infernal.
Visăm și ne dorim
Cuvinte calde și frumoase,
Doar până le avem.

Cerem sinceritate și dăm la schimb...
Ipocrizie, falsitate.
Mereu vrem totul
Fără să oferim nimic.

Vedem un chip frumos
Apoi analizăm...
Comportamentul, gestul.
Ciudat, mereu găsim
Ceva ce am schimba.
La naiba! Șosetele nu-s albe,
Pot oare să trăiesc cu asta?

Suntem niște ciudați, pe bune!
Veșnic nemulțumiți.
Și-ntr-o continuă căutare,
A perfectului suprem.

Mereu privim la alții,
Analizăm și căutăm
Chiar judecăm.
Dar niciodată nu privim,
La noi.
De ce am face-o?
Doar ne credem ideali!


Laura Nodea.

Ilustrația nu îmi aparține.

Codul bunei neveste :)

Am dat azi peste un articol foarte interesant pe Historia.ro, articol originar în calendarul „Lumea ilustrată” din anul 1934. Articolul se numește „Codul bunei neveste”. Foarte tare!
Unele sfaturi mi se par ieșite din comun pentru vremurile pe care le trăim, dar sunt și unele care mie mi se par mișto.

O bilă albă pentru cele de mai jos:

- „Îmbracă-te, pe cât posibil, în fiecare zi altfel. Chiar dacă garderoba ta nu e bogată, pune-ți măcar mai des alt guler, altă panglică, alt cordon sau altă fundă. ”
- „Nu purta în casă ceea ce ți se pare că-ți stă rău când ieși în oraș. ”
Mare dreptate deoarece de multe ori uităm să fim cochete și în casă, în primul rând pentru noi dar și pentru cel de lângă noi. Până la urmă, noi contăm, dar uităm asta.
- ”Buna ta dispoziție e recrearea lui.”  Mda, dar este valabilă și viceversa.
- „Învaţă-te să te schimbi. El îţi va fi infinit recunoscător dacă va găsi la tine mereu ceva nou.“
Deci o femeie trebuie să fie un pic misterioasă și imprevizibilă, dar în sensul bun.
- „ Dă-i, cel puţin, odată pe săptămână impresia că e burlac. Lasă-l să iasă singur şi nu-l întreba unde se duce. După aceea, el îţi va povesti singur.”
Corect! Nimeni nu este stăpânul nimănui și fiecare trebuie să petreacă timp cu prietenii sau singur, făcând ceea ce îi place. Doar e o relație nu închisoare, ce naiba.
Și femeie, să nu cumva să nu faci și tu la fel! Ieși cu prietenele sau pune-ți căștile în urechi și du-te la alergat. Sau orice altceva care ție îți face plăcere, numai nu te închide în casă. Asta în cazul în care nu vrei să te călugărești.
- „Dacă are vreo pasiune inofensivă, fie că e filatelist, fie că joacă tennis, sau are mania de a „prinde” la radio diferite posturi, nu i-o lua în deşert ; dimpotrivă, cântă-i în strună. Cel mai practic e să ai şi tu o pasiune : aceasta animă convorbirea.
Viața fără pasiuni și fără un pic de nebunie e seacă și mult prea monotonă. ;)
- „În diferitele conflicte, nu-ţi umili niciodată bărbatul, amintindu-i „Ce-ai dat“ sau „sacrificat“ pentru dânsul.“
Chiar așa! Orice faci pentru el sau pentru oricine altcineva, o faci că vrei tu nu că te obligă cineva. E urât să faci ceva ca mai apoi să ” scoți ochii” cu ceea ce ai făcut.
- „Nu-i face niciodată scandal când îţi spovedeşte o greşeală. Nu obţii cu aceasta decât ca să nu-ţi mai povestească cea următoare.“
Clar! Tu i-ai mai spune dacă el ti-ar face un scandal monstru? Până la urmă toți suntem oameni și facem greșeli. E de ajuns că se simte el de căcat că a greșit, ce rost mai are să îl faci și tu să se simtă mai rău. Ba chiar ar trebui să te bucuri atunci când vezi că este sincer, e o calitate tot mai rar întâlnită.
- „Să nu vezi într’însul pe „bărbatul cel mai rău”, când eşti supărată.“
Nu arunca la nervi cu vorbe pe care o să le regreți apoi. De multe ori vorbele dor al naiba de tare. Și lasă răni care în timp devin de nevindecat.
- „Când bărbatul tău şi-a şi pus pălăria şi pardesiul şi e gata de plecare, nu-l mai opri cu socoteli, ca şi cum s-ar fi întors acum acasă.“
Atâta timp cât nu este mereu gata de plecare, e un sfat bun.
- „Dacă vrei să obţii ceva, apelează la mândria sau vanitatea sa. Vei recolta aproape întotdeauna succes.“
Asta se știe de când cu lumea  ;)
- „Îngăduie bărbatului tău să aibă măcar odată altă părere asupra unor chestiuni ce ţi se par fundamentale. Nu trebuie numaidecât să vezi într-aceasta un conflict casnic ireparabil.“
Dacă nu îi permiți dreptul la replică atunci ai nevoie de un cățel nu de un bărbat.
- „Nu-i înjura rudele, fiindcă, de sigur, nici ale tale nu sunt mai bune.”
Asta e cel mai tare sfat, deoarece la o ceartă majoritatea își aduc aminte da mama soacră și de cât le este de dragă.
Nimeni nu este în măsură să judece pe nimeni la fel cum nimeni nu este perfect.
- „Nu-i lăsa lui în sarcină treburile pur gospodăreşti, ca de pildă plata chiriei, etc., fiindcă, altfel, se va întâmpla să-ţi trântească într-o zi: „Aici eu trebuie să fac totul!”
- „Ai despre prietenii şi rudele lui o părere bună… nu e nevoie, pentru asta, să-i iubeşti cu înflăcărare.“
Adică sunt prieteni și atât, nu prieteni cu beneficii, da?

O bilă neagră pentru cele de mai jos:

- „Încă de dimineaţă, la cafeaua cu lapte, să te prezinţi bine, îngrijită, simţită. Bărbaţii au oroare de femeile nepieptănate.„
Ei da! Păi cum vine asta? Cine te iubește o face și atunci când ești somnoroasă și cu părul ciufulit. Dacă te iubește numai pentru felul cum arăți, e grav.
- „Nu-ţi turbura niciodată soţul când se rade. Pentru bărbaţi rasul, îmbrăcatul şi celelalte analoage, constitue un act sacru, în decursul căruia nu-i place să-i pălăvrăgeşti. Chiar şi bărbaţii cei mai joviali sunt dimineaţa refractari vorbei.“
Serios acum! Asta nu e deloc amuzant. Un bărbat care se rade e sexy și mă îndoiesc sincer că l-ar deranja dacă îi demonstrezi cât îl crezi de sexy în acele momente. Dar poate mă înșel eu.
- „Când îi se serveşte cafeaua, vezi să nu-i lipsească nimic, mai ales scrumiera s-o aibă cât mai la îndemână.“
Da! Și dacă se poate să îi dai tu să bea cafeaua asemenea unui bebeluș, că el e cam stângaci și nu poate să își ia singur ceea ce are nevoie. Și să ai la îndemână și un șervețel ca să îl ștergi la gură după ce a terminat de savurat cafeaua.
- „Nu-l sâcăi prea mult! Improvizează distracţii în casă, mai ales atunci când voi sunteţi singurii voştri musafiri. Nu costă mai nimic şi sunt întotdeauna prilej de clipe fericite în căsnicie.“
Da, da trebuie să fii mereu o paiață. Nu ai voie să fii supărată și chiar dacă ești, trebuie să te prefaci în...paiață.
- „Fii cât mai rar bolnavă!“
Deci clar ai nevoie de un buton. Atunci când ești bolnavă și sosește el acasă, apeși pe buton și te faci bine.
- „Lasă-l să vorbească şi spune întotdeauna „da”… căci după aceea tot faci ce vrei tu.“
Păi dacă tot nu îi asculți părerea, cumpără-ți un câine.


Ilustrația nu îmi aparține.


Surse de inspirație:Historia.ro și pe adevarul.ro .Articolul complet îl găsiți aici.

Camelia

Asemeni minunatei flori

Ce numele il porți

Rezolvi cu eleganță

Orice test al vieții...

Orice rebus.

Pretențioasă la mediu

Este floarea de camelie.

La fel tu ești pretențioasă

Cu înseți ființa ta.

Îți pot atribuii mii de culori

Roșu,roz ,alb sau violet...

Aș continua la nesfârșit

Căci nu puține au fost

Momentele de cumpănă în viața ta.

Dar negru niciodată,

Căci ești o luptătoare, draga mea.

La fel ca fata de-mpărat

Ce a luptat, nu s-a lăsat

Ești ambițioasă și perseverentă.

Ești pata de culoare acolo unde mergi

Cu zâmbetul mereu prezent.

Ridici mereu moralul,

Știi să asculți și să accepți.

Ești tu, ești minunată!

Iar eu? Eu te iubesc!

Laura Nodea

Ilustrația nu îmi aparține.

O pată de culoare

Să fii mereu o pată de culoare,
În lumea asta mare
Chiar dacă este rea
Și rece...

Când totul pare negru
Și nu găsești nici-o scăpare
Tu să fii roșu.
Cu pasiune și entuziasm
Vei găsi mereu o cale...
De scăpare.

Când neîncrederea este prezentă,
La fiecare pas ce-l faci
Alege albastru, ca să arăți
Că ești înțelept și de încredere.

Când vezi în jur doar fețe triste
Și fără de speranță.
Tu să fii verde și să arăți,
Că speranța e prezentă
Atâta timp cât vrei s-o vezi.

Când vezi în tot ce te-nconjoară
Doar falsitate și mii de măști
Portocaliu să fii
Căci onestitatea este
Ca o mănușă pentru tine.

Poți fi și mov și alb
Poți fi un curcubeu.
Dar niciodată să nu fii
Doar negru, e sinistru...
Și trist și-ntunecat.

Laura Nodea

Ilustrația nu îmi aparține.

Pierdut

Mă simt pierdut și ...trist
Pierdut în lumea asta mare
Și-atât de mică câteodată
Și rece.

E plin în jur de chipuri
De simple fețe fără suflet.
Dar e prea multă lipsă,
De inimi și de politețe.

 Atâta falsitate, atâta interes
Unde lucrezi, mașină ai?
Dar casă? Cât de mare?
Pe bune? E foarte trist...

Unde a dispărut iubirea
Fără un interes ascuns?
Unde e bunătatea, omenia,
Față de cei din jur?

Nu mai trăiește nimeni?
Doar trupuri care umblă
Pe străzi, haotic.
Cu inimi împietrite
Și mii de măști pe față.


Cum să stai indiferent,
Să faci să nu mai doară?
Ce să faci să schimbi,
Concepțiile învechite,
Oamenii, lumea întreagă?

Te lupți cu toți, chiar și cu tine,
Căci vrei mereu să schimbi
Un rău în bine.
Refuzi să crezi, să vezi
Cum nepăsarea te cuprinde.
Speri doar să nu renunți,
Să speri mereu că va fi bine.

Laura Nodea.

Ilustrația nu îmi aparține.

Renunță la bariere și trăiește!

De ce alegem singurătatea?

Păi e foarte simplu, cel puțin din punctul meu de vedere. Suntem singuri deoarece așa vrem, suntem singurii stăpâni pe viața și pe alegerile noastre. Și cu cât stăm mai mult singuri cu atât devenim mai ciudați și mai pretențioși. Niște ciudați, cu mine în frunte, stați liniștiți că nu sunt o excepție.

Nu că am fi hidoși, chiar deloc. Doar că, în fiecare persoană care pare interesată de noi, găsim câte un defect.

Unul glumește mult prea mult, altul nu are deloc simțul umorului. Unul nu ne acordă prea multă atenție, iar altul ne sufocă. De ăla nu ne place că pare un ciudat, ăla pare un mincinos, altul lăudăros. De unii fugim ca de dracu din cauză că nu poartă șosete albe. Aș putea continua la nesfârșit dar ați înțeles la ce mă refer. Căutăm motive, absurde de multe ori, pentru a ne proteja.

Ne e prea frică să iubim. Ne-am ridicat atâtea ziduri încât este imposibil să le dărâme cineva.

În adolescență era mult mai ușor să îți faci o relație deoarece atunci nu puneai sub microscop fiecare vorbă sau fiecare gest. Era foarte ușor, vedeai o persoană care îți placea și dacă simpatia era reciprocă, începea cunoașterea. Dacă descopereai câteva lucruri in comun era grozav.
Întotdeauna am afirmat că un caracter frumos face diferența, dar cum să descoperi ce fel de caracter are o persoană dacă din start nu îi dai nici o șansă? Dacă din prima îi găsești câte un defect?
Atunci când treci de 30 de ani și dacă mai ai în spate și niște experiențe care ti-au lăsat un gust amar, nu ești atât de deschis față de alte persoane. Câteodată te rușinezi, alteori ești mult prea vorbăreț. Se întâmplă să nu poți vorbi, te intimidezi, te pierzi. Sau râzi ca idiotul la orice glumă sau taci de se întreabă ceilalți dacă nu cumva ești mut.
Chestia este că nu ai cum să cunoști o persoană dacă nu îi dai șansa să îți arate cum este,dincolo de tentativa de a te impresiona. Cred că toți incercăm cumva să impresionăm în primă fază. Și de multe ori gafăm original.
Nu mai avem răbdare, vrem totul perfect...și sigur. Vrem cumva certitudinea că nu vom mai suferi, dar uităm că nimeni nu ne poate garanta asta. Viața înseamnă încercări, trăiri, suferințe, incertitudine, dragoste. Viața înseamnă nebunie, curaj, necunoscut, frumos.
Nu trebuie să cauți dragostea și nici nu trebuie să alergi după ea, dar trebuie să dai șansa unei persoane să te cunoască și să îți oferi și ție șansa de a cunoaște la rândul tău persoane. Numai cunoscând îți poți forma o părere. Și dacă apoi nu îți place, nu este sfârșitul lumii, ce naiba! Ai mai cunoscut o persoană, doar nu ești sălbatic să stai izolat. E grozav să cunoști oameni deoarece fiecare persoană întâlnită, te învață ceva, oricât de mic.
Doar dă o șansă, lor și ție. Renunță la bariere și trăiește!
Știu, este al naiba de ușor să dai sfaturi dar este la fel de al naiba de greu de urmat.

Imaginea nu îmi aparține.

O cafea dulce

Știu, tu ești viața
Cu ale tale jalnice-ncercări.
Parșive sau corecte...
Ne fac să creștem, ne maturizăm.
Ne frâng aripile și cădem,
Murim,din nou ne naștem
Mai înțelepți și mai atenți,
Sau cel puțin așa sperăm.

Cu fiecare jalnică-ncercare
Simt o dorință arzătoare,
De a-mi aprinde o țigară...
Ciudat, căci m-am lăsat.
Aș renunța la tot și aș pleca,
În acel loc din visul meu.
Departe, cât mai departe
De toți, de toate!

O îmbrățișare clar aș vrea!
Pe bune, sună minunat.
Privesc în jur, e plin de interes
Și oameni falși.
Nimic ce merită efortul.
Renunț, e în zadar!

O ciocolată, două, zece
Și tăvi de prăjituri...cu nuci.
Da, le ador și le visez!
La naiba! Înjur și-mi amintesc
Sunt la dietă... iar!
Renunț, la naiba!

Mă-mbrac în fugă
Cu blugii rupți atât de dragi.
Intru în primul bar în fugă
Mă uit în ochii lui și-i spun:
O cafea dulce
Că viața e amară!

Laura Nodea

Ilustrația nu îmi aparține.

Curcubeu.

Da, ești o visătoare!
În curcubeu te-ai îmbrăcat,
Un curcubeu plin de emoții
Și trăiri, dezamăgiri...
Ți-ai pus și ochelari de soare
Și bascheți camuflați.
Orice care să ascundă
Melancolia ta.

Ai scos din cutiuță...zâmbet
Ai pus la schimb,
Un chip prea trist.
Te-ai parfumat discret...
Miros amar, atât de drag.

Te-ai creionat, te-ai rimelat,
Pe ochii martori la prea multe,
Dar plini de bucurie
În fața chestiilor mărunte.

Ai scos din geantă bucuria,
Unei superbe zi de primăvară.
Și-ai pus la schimb
Dorul de țară și prieteni.

Cerceii verzi, e clar
Verdele e speranță!
Și-un zâmbet tâmp pe față,
Da, ești ciudată!
La naiba...ce-ți mai place!

Laura Nodea.

Ilustrația nu îmi aparține.

Teamă.

 Pleacă! Lasă-mă-n pace!
Luminile de mult le-am stins...
La fel de întuneric mi se pare.
E liniște în jur, e noapte
Și totuși ceva bate, nu-mi dă pace.

E inima surescitată,
Pulsează amenințător...
Nu înțeleg, e teamă?
Da, îmi e frică!

Frică de oameni fără caracter,
Dar nu de moarte.
Mă lupt cu temerile, le alung
Prea multă nesimțire-n jur.
Prostia ne conduce detașat!

Da, îmi e frică!
De unii oameni mult prea falși.
Și viitorul pentru dragi copii.
De  nepăsarea prezentă-n jur,
De răutatea fără vreun motiv anume
Și de refuzul de a mai gândi.

Frică și de iubire, de ce nu?
Nimic nu mai e cum era.
Iubiți plimbându-se de mâna,
Mai vezi doar foarte rar, în pana mea!
Un film la cinema?
E doar un vis, părerea mea!

Pleacă, lasă-mă-n pace!
Nu vreau să mă las cucerită!
Nu vreau un parteneriat cu tine, teamă.
Nici o secundă, cu atât mai mult...
O noapte. Sau o viață!
Pleacă! Lasă-mă-n pace!


Laura N.

Ilustrația nu îmi aparține.

Du-mă departe!

Du-mă departe, pasăre albastră!
Te rog, ia-mă cu tine...
Poartă-mă-n depărtări,
În locuri minunate, ce le visez
Noapte de noapte.

Du-mă departe, pasăre albastră!
Acolo unde faraonii,
Și-au iubit consoartele.
Da! Vreau acolo, pasăre albastră!

Du-mă acolo unde nu există ură
Și nici concepții învechite.
Unde tăcerea e de aur
Și vorba cumpătată.

Draga mea pasăre albastră,
Du-mă departe!
Acolo unde nu contează banii
Și e doar bunătate-n jur.
Unde contăm doar noi,
Ce suntem simpli călători.

Du-mă departe, pasăre albastră!
Vreau să văd tot ce e frumos
Și sincer.
Să văd culturi și oameni calzi,
Care trăiesc în armonie.
Du-mă acolo unde nu este război,
Nici crime și nici nepăsare.

Du-mă acolo unde
Femeia poartă văl.
Să văd a lor cultură, să vizitez,
Să mă pierd în mulțime
Și să mă regăsesc.

Du-mă departe, pasăre albastră!
Fă-mă să zbor și să trăiesc
Cu-adevărat!
Du-mă acolo unde crezi...
Că e acasă pentru mine.


Laura N.

Ilustrația nu îmi aparține.

Trădare

Draga mea fostă amică,
Ești bine? Ce mai faci?
Îți mai aduci aminte oare...
De noi, sau ai uitat?

Îți mai aduci aminte
De clipe minunate,
De locuri noi și oameni...
De taine până dimineața?

De împărțit secrete,
De plânsete și bucurii?
De sticlele cu vin
Golite mult prea repede?
Îți mai aduci aminte oare
De neputința mea
Împărțită atunci cu tine?

Îți mai aduci aminte oare
Cum te-am iubit mai mult decât pe-o soră?
Cum îmi plângeai în brațe
Și mă trădai pe față?

Dar el? El ce mai face?
Mai e nervos... sau tace?
Stai liniștită, nu îl vreau
Vezi? Nu ai motiv să mă urăști!

Încă mă doare, da!
Trădarea ta, nu altceva.
Cu toate astea, îți doresc
Să poți să dormi
Cu sufletu-mpăcat
Eu te-am iertat.

Laura N.

Ilustrația nu îmi aparține.

Mă înclin...

Jos pălăria în fața ta,
Cel ce nu te ascunzi ca să saluți.
Care cunoști, deții...sinceritatea,
În fața ta, cel cu un caracter frumos.

Jos pălăria în fața ta,
Cel ce cunoști tăcerea.
La fel de bine cum cunoști,
Puterea unui zâmbet sincer.


În fața ta,cel ce-nțelegi
Și punctul de vedere al celuilalt,
Nu doar al tău...jos pălăria!

Jos pălăria în fața unui gest frumos
Și sincer...
E impresionant aș spune
Jos pălăria pentru tine!

Jos pălăria în fața ta,
Prietenie lungă și frumoasă.
Deții secrete, le păstrezi,
Le porți cu tine în mormânt.

Jos pălăria în fața ta,
Femeie, ce ai demnitate.
În fața ta, cel autentic,
Stăpân pe tine și pe gânduri.
Jos pălăria și ...ești tare!
Nici nu ai frică de schimbare.

Jos pălăria în fața ta,
Ființă stăpână pe viața ta
Și care-ți vezi de treaba ta!
Tu știi că viața se trăiește
A ta și nu a altora!

Jos pălăria în fața optimistului
Cel ce caută în orice rău...
Un bine!
Crezi oare că-i ușor?

Jos pălăria în fața ta, cel ce alegi să taci.
Ești conștient că un cuvânt de-ai spune
Ai dărâma statui...
La fel cum știi prea bine
Că asta nu e pentru tine!

Jos pălăria în fața omului frumos,
A celui care nu etichetează
În funcție de părerea altora!
În fața ta, care gândești
Calea singur ți-o alegi
E viața ta, la naiba!
Jos pălăria!

Laura N.

Ilustrația nu îmi aparține.

Dorință

Mă lupt cu tine, aprigă dorință
Câștigi, fără efort măcar.
Odată cu sosirea nopții, mă biruiești,
Mă stăpânești...

Dar ziua te conduc cu toată forța mea,
Te-nnăbușesc cu fiecare pas
Și te închid în cel mai rece colț
Al sufletului meu prea dornic
De frumos!

Te scot din suflet dimineața,
Alerg ca să nu mă gândesc,
Citesc și scriu, orice!
Doar să îmi țin în frâu
Dorința cum că vreau mai mult.

Te alung în cursul zilei,
Frumosul nu e pentru mine.
Nu acum!
Ziua întreagă te gonesc,
Fug, mă ascund, nu recunosc.

Dar seara te-ntâlnesc din nou,
În fiecare colțișor al sufletului meu.
Cedez într-un final și mă întreb:
Exiști tu oare? Ești reală?
Să lupt sau să cedez?
Poate că pentru unii ești banală
Dar pentru mine ești comoară!

 Laura N.


Fotografia nu îmi aparține.

Tăcere

Aleg să tac în fața celui ce nu vede
Răspunsul în a mea tăcere.
Aleg să tac în fața unui ipocrit
În fața celui cu un infinit de fețe.

Tratez trădarea cu...tăcere
Prieteni falși? Din nou tăcere.
De ce aș irosi cuvinte
Pe oameni falși, ipocrizie?

Aleg să tac în fața ta, NECUNOSCUT
Până fac cercetări măcar.
Aleg să tac în fața caracterului urât
În fața ta, cel care pari
Un domn de la distanță
Dar de aproape....un NIMIC!

Aleg să tac în fața ta, ce pui pariu
Pe corpuri care nu îți aparțin!
Ofer cu mare drag tăcerea
Acelui care nu cunoaște politețea.

Ai crede poate că n-am limbă
Că sunt străină, poate mută.
Ai încercat vreodată oare
Să stai tăcut?
Tăcerea doare!

Laura N.


Poza nu îmi aparține.

Intimidare

Intimidare

Mă pierd în fața pruncilor nevinovați
Și al bătrânilor mult prea ridați
De ale vieții jalnice-ncercări.
Mă pierd în fața unui zâmbet cald
Scot pălăria în fața unui caracter frumos.

Mă pierd în fața oamenilor sinceri...
Și nu îmi pare rău.
Mă pierd, mă ascund și fug
De răutățile din jur
De asta-mi pare rău!

Mă pierd în adierea vântului
Și-n zarva mult prea mare,
Ce tot mai des mă înconjoară.

Mă pierd în întuneric, aleg tăcerea
Ca o mănușă mi se potrivește!
Mă pierd în fața artei,
Mă pierd, mă regăsesc, în cărțile frumoase
Mă pierd în fața ta, străine!
Mă pierd, mă regăsesc.

 Laura N.

Ilustrația  nu îmi aparține.

Acum stau și mă întreb....în comparație cu ce este grea viața?

Maria s-a născut într-un micuț orășel din Sicilia, în urmă cu 74 de ani, fiind al patrulea copil din cei cinci aduși pe lume de mama ei. Fiică de fost preot care a renunțat la parohie pentru a se căsători cu mama ei (la catoloci fiind interzisă căsătoria preoților), a fost iubită și alintată toată copilărie ei.
Și-a părăsit iubitul mereu plecat în Germania și s-a căsătorit cu un altul care deși era  mai mare cu 13 ani decât ea, îi era mereu alături.
A crezut cu toată ființa ei că a făcut alegerea cea mai bună, însă a pus capăt căsniciei după 8 ani de suferințe, plecând de la el doar cu hainele cu care era îmbrăcată. Foarte curajoasă aș adăuga, ținând cont că era a doua femeie din micuțul orășel care îndrăznise să facă acest pas.
La o lună după întoarcerea ei acasă i-a murit mult iubitul tată, fără să știe că ea în sfârșit făcuse acest pas (tatăl ei o îndemnase mereu să vină acasă că va fi  primită cu brațele deschise) . Avea deja probleme serioase cu brațul drept, dar refuza să se dea bătută sau să permită cuiva să îi plângă de milă.
După 4 ani și-a pierdut și mama, urmând problemele și la brațul stâng. A luptat, a încercat multe tratamente dar în zadar. Cu toată durerea și imposibilitatea de a face prea multe singură, s-a descurcat așa 26 de ani. Și-a ascuns durerea atunci când le pregătea nepoților felul lor preferat de mâncare sau atunci când își ajuta sora la curățenie. Își curăța oalele cu lingura de lemn pe care o ținea strâns între dinți sau răspundea la telefon cu ajutorul paiului și al buzelor martore la atâtea suferințe.
Dacă a iubit cu adevărat pe cineva, și-a iubit frații și sora, care au părăsit-o rând pe rând. Un frate a murit la numai 32 de ani într-un accident de lucru, lăsând în urmă 2 copii și unul care încă nu se născuse.
Fratele pe care l-a iubit cel mai mult și care a ajutat-o enorm, a murit la 42 de ani din cauza ulcerului, lăsând în urmă o fiică de 18 luni, fiică pe care a avut-o în sfârșit după 10 ani de tratamente și încercări.
Tot timpul spune că odată cu moartea lui, a murit și ea.....

Al treilea frate a murit la 64 de ani, după ce a făcut cangrenă. Sora ei a fost singura care a murit la 86 de ani, fiind mai mare decât Maria cu 18 ani.
Un nepot care îi era foarte drag, a murit la vârsta de 29 de ani, în urma unui stupid accident de mașină.
A fost martoră la plecarea în cealaltă lume a cumnaților sau a nepoțeilor abia născuți.
Verișoara alături de care a  crescut de copilă și care îi era mereu alături, care o suna zi și noapte și o vizita mereu, a murit în urmă cu 1 an. Și acum spune că o mai așteaptă să vină și că de multe ori jură că o aude cum o strigă de afară.

Iar ea e tot aici. Închisă în camera de la etaj de 8 luni deoarece nu are puterea de a coborî scările...se simte exact ca un leu închis în cușcă.
Suferindă de 46 de ani,de 15 ani nemaiputând să își folosească deloc mâinile, se află mereu la mâna altora. Ea este încă aici, iar toți cei dragi nu mai sunt. Ea bolnavă, trăiește, e vie  dar sufletul ei este negru și inima ei bucățele. Își petrece zilele rugându-se pentru cei pe care i-a pierdut și încercând să înțeleagă de ce ea este în viață iar toți cei pe care i-a iubit atât de mult nu mai sunt. De ce ea și ei nu?
De multe ori stau și mă întreb cum de mai poate zâmbi?

Am auzit persoane, poate prea multe persoane declarând că viața este grea. Am declarat exact la fel de mult prea multe ori.
Acum stau și mă întreb....în comparație cu ce este grea viața?
Suntem prea obișnuiți să ne plângem mereu de ceea ce nu avem în loc să ne bucurăm de ceea ce avem. Să fim bucuroși că suntem sănătoși, e un privilegiu de care nu toți se pot bucura. Să ne bucurăm de timpul petrecut alături de cei dragi, acum,cât îi avem alături.



P.S:pozele nu îmi aparțin.

Ați mâncat vreodată fructe de porumbar?Sunt acre și îți lasă un gust amar...

Ajungi la un moment dat în viață când te saturi de tot și de toate. Un moment în care, dacă nu ai fi un om optimist, ai lua în serios opțiunea de a te arunca de pe un pod. Te saturi să oferi mereu amabilitate acolo unde te lovești de răutate. Te saturi să oferi mereu sinceritate persoanelor ipocrite și false.
Un moment în care îți vine să nu mai ieși din casă sau dacă ieși, să te duci în cel mai îndepărtat și înalt colț muntos, unde poți fi numai tu. Unde să poți să te bucuri în liniște de frumusețe sau să dansezi fără să te temi că o să fi privită ca o ciudată. Acolo nu ți-ar fi urmărite toate mișcările sau contorizate ieșirile. Acolo nu ar defila nimeni pentru a te impresiona și nu ar exista pariuri puse pe corpul tău de parcă ai arunca cu zarurile și ai paria pe 6:6. Acolo ai putea oferi în liniște un salut cald și un zâmbet...naturii, clar nu ar înțelege altceva. Acolo nu ai fi privită ca o ciudată ci ai putea citi în liniște, fără să fi deranjată de încercări jalnice de băgare în seamă.
Da, azi nu sunt atât de amabilă cu oamenii din jur. Azi sunt doar dezamăgită. Dezamăgită și tristă. Am crezut mereu că un salut călduros și un zâmbet pot face ziua mai bună. Că atâta timp cât oferi respect, primești respect. Am fost învățată de mică să salut, e chestie care ține de educație și de bun simț. Nu mi s-a spus niciodată  că un salut este egal cu o invitație la sex.

Este una din zilele în care îmi vine să mă îmbăt dar apoi alung acest gând. Încă îmi aduc aminte singura dată în care m-am făcut praf. Nu m-a ajutat cu nimic, doar mi-a dat o imensă durere de cap și o greață de nedescris. Așa că renunț la gândul ăsta. Mă lupt și cu dorința arzătoare de a-mi aprinde o țigară. Îmi e prea frică că nu o să mă limitez la una singură.
Este una din zilele în care mă tem de viață, mă tem că voi ajunge să iubesc prea mult singurătatea. Nu vreau asta, iubesc oamenii, dar oamenii cu caracter frumos și minte deschisă. Oameni care din păcate sunt tot mai rari.
Este una din zilele în care simt că dezamăgirile nu m-au întărit ci doar m-au făcut să devin mai rece.O zi în care îmi întăresc convingerea că e mai bine să nu ai încredere în nimeni.

Ați mâncat vreodată fructe de porumbar? Sunt acre și îți lasă un gust amar, un gust care îți face gura „ pungă”. Este exact gustul pe care îl simt eu azi. Un gust amar...
Azi, este trist și urât în lumea largă. Mâine va fi din nou veselie și frumusețe.


Pozele nu îmi aparțin.

Ce le atrage pe unele femei la un bărbat?

-Hotărârea.

Un bărbat care știe cu exactitate ceea ce vrea și care luptă cu toate forțele pentru acel lucru este considerat de multe ori irezistibil. Oricât de puternică sau nepăsătoare pare o femeie, mereu va rămâne plăcut impresionată de bărbatul care nu se dă bătut și care nu pleacă cu coada între picioare atunci când întâlnește cea mai mică barieră în calea dorințelor lui. Și nu mă refer numai la dorințele
sexuale.

-Siguranța.

Bărbatul sigur pe el mereu va impresiona în mod plăcut femeile care știu ce vor deoarece vor găsi această siguranță atrăgătoare. Celelalte se vor lăsa intimidate și îl vor considera un îngâmfat. Bărbatul sigur pe el nu va avea nevoie de părerea celor din jur ci și-o va forma singur. Nici nu se va lăuda cu casa sau mașina, nici nu îți va băga constant sub nas cât este el de minunat. E mult prea sigur pe el, știe prea bine că are un caracter frumos ce trebuie descoperit.

-Vocea.

Un bărbat cu voce fermă dar plăcută poate face ravagii în sufletul unei femei. Nu vocea șoptită de abia o auzi dar nici vocea țipătoare de îți deranjează timpanul.

-Parfumul.

Femeia care spune că nu îi plac bărbații care miros frumos, probabil minte. Sau nu știe cât de incitant poate fi un simplu miros. Dar acel miros care să se potrivească cu felul lui de a fi. Un parfum senzual și corect dozat. Nu aplicat cu carul și care să lase impresia că tocmai a trecut pe acolo un gigolo.

-Umorul.

Să ieși cu un bărbat frumos dar căruia îi lipsește simțul umorului îți lasă impresia că ești la ora de fizică și trebuie să stai nemișcat și cu mâinile la spate, altfel primești un 2. Umorul și faptul că mai lasă câteodată să iasă la suprafață copilul ce era odată, fără teama că va părea ciudat, îl fac în mod clar atrăgător.

-Educația.

Nu mă refer aici la bărbatul geniu. Dar un bărbat cu care poți discuta mai mult decât de vremea de afară și care știe să se exprime lasă mereu o impresie frumoasă. La fel cum  bunele maniere îl fac să fie un adevărat gentleman. Calitate foarte atrăgătoare de altfel.

-Caracterul.

Un bărbat cu un caracter frumos este al naiba de atrăgător.
Bineînțeles că nu toate femeile se simt atrase de genul ăsta de bărbați. Cu toții suntem atât de ciudați și avem gusturi foarte diferite. Iar gusturile niciodată nu se discută!

Pozele nu îmi aparțin.

Nu vezi ce freză are?Clar e o persoană anormală!

Din totdeauna unii oameni au etichetat alți oameni fără să îi cunoască cu adevărat. Au pus etichete în funcție de părerea altora și au catalogat după comportament. Nu s-au gândit însă că fiecare persoană vede ceea ce vrea mintea ei să vadă. La fel  cum comportamentul unei persoane diferă în funcție de oamenii pe care îi întâlnește. De multe ori am auzit: ”aia nu este normală” sau ”ăla este normal, cuminte”.

Mă macină curiozitatea asta de mor: cum arată și se comportă o persoană normală? Există vreun standard sau cum?

Oare dacă o persoană îți vorbește frumos în față, te periază sau te pupă în fund, spus mai pe românește, înseamnă că este o persoană normală? Chiar dacă după ce ai plecat te înjură,te bagă și te scoate de peste tot? Dar na, tu nu știi asta, sau nu vrei să știi! Deci rămâne o persoană normală.

Atunci o persoană care îți spune franc în față adevărul, nu te minte că arăți minunat și că nu ți se vede fundul prin pantalonii cu 2 numere mai mici, înseamnă că e o persoană anormală?

Oare o persoană care se duce mereu la biserică este considerată o persoană normală? Chiar dacă în privat bea de rupe, înjură, bate, fură,batjocorește?

Atunci persoana care încearcă mereu să fie corectă, ajută în loc să facă rău și vorbește frumos în loc să jignească dar care nu merge prea des la biserică este catalogată drept o persoană anormală?

Oare o persoană care se îmbracă în fuste lungi, poartă basma pe cap, toate în culori de alb, negru și maro, este considerată o persoană normală? Dar ce contează că umblă cu bărbați însurați atâta timp cât îmbrăcămintea ei este de fată cuminte.

Atunci persoana care se îmbracă în cele mai turbate culori, are părul mereu ciufulit dar nu are ochi pentru bărbații însurați, este catalogată drept persoană anormală?

Oare persoana care merge nepăsătoare fără umbrelă prin ploaie o face anormală? Oare dacă ar avea umbrelă ar fi considerată o persoană normală?

Oare persoana aflată în scaun cu rotile sau aceea care suferă de vreo anume boală, dar care are un suflet de milioane, este considerată anormală?

Oare persoana tatuată sau aceea care iubește să fumeze este considerată o persoană anormală doar din cauza asta?

Oare persoana care aleargă e considerată anormală, în timp ce aceea care stă și privește telenovele toată ziua este considerată  normală?

Mi se pare trist să cataloghezi un om fără să îl cunoști.Trist este și faptul că multe persoane își pun măști numai ca să pară ”normale”, chiar dacă asta îi omoară pe dinăuntru, îi face nefericiți.

Mai bine anormală sau ciudată, dar autentică decât normală dar falsă!

Pozele nu îmi aparțin.

De ce să îți refuzi iubirea adevărată pentru una moartă de multă vreme?

Lupți și încerci prin toate modurile posibile să salvezi o relație, dar ajungi în momentul în care realizezi că imposibilul nu îl poți face.
Asta nu înseamnă că te resemnezi atunci și acolo, ci doar începi să vezi . Vei mai spera și poate vei mai aștepta o perioadă. Vei aștepta o minune, vei spera că ceva se va schimba, vei refuza să accepți realitatea. Da,în mod clar o perioadă îți vei spune că totul este bine, că ai putea să mai dai o șansă, că ai putea trece peste tot. Vei simți că te prăbușești cu fiecare pas pe care îl faci și că te  sufoci  cu fiecare respirație. Vei simți că nu aparți nimănui, nu îți vei mai găsi locul și vei evita ieșirile în locurile atât  de cunoscute. Te vei lupta cu tine și cu ceea ce simți, te vei abține din răsputeri să nu jignești și vei încerca să iei totul așa cum este, deoarece în adâncul sufletului simțeai de ceva vreme că s-a terminat.

E clar deci că ai nevoie de timp pentru a-ți linge rănile și de a te descoperi, de a te cunoaște, de a petrece timp cu tine. Permite-ți să plângi atunci când simți că nu mai poți, așa vei ajunge să accepți totul, să vezi lucrurile clar și să nu te mai minți. Atunci vei realiza că nu este  sfârșitul vieții tale, chiar deloc.La fel cum vei realiza că acea relație scârțâia deja de mult timp dar tu ai refuzat să vezi realitatea și te-ai încăpățânat să trăiești cu acea incertitudine care te-a distrus mult mai mult decât pierderea în sine .
Chiar dacă au existat momente la început în care ți-ai dorit să nu se fi terminat, acum știi cu certitudine că este cel mai bun lucru posibil. Acum  ai avea posibilitatea să te întorci dar nu mai vrei asta, deoarece știi că meriți mult mai mult de atât.
Știi că odată ai fi dat orice, dar acum nu mai ai nimic de dat. Odată ruptă o legătură, indiferent de cât ar fi de rezistent nodul făcut, la un moment dat se va rupe din nou. Știi că ăsta ar fi numai un mod de a prelungi inevitabilul. Plus de asta, iubirea de mult s-a stins. E cea mai mare prostie să crezi cumva că se va reaprinde o scânteie cât de mică. Ceea ce a mai rămas este doar obișnuința și comoditatea, nimic mai mult! Iar tu vrei iubire nu obișnuință, vrei să simți că trăiești nu să faci compromisuri de dragul comodității!
Ce rost ar avea să pierzi timp inutil alături de persoane care nu au știut să te aprecieze atunci când te-au avut? De ce să furi cumva altui om minunat acest drept de a fi alături de tine și de a te iubi cu adevărat?
De ce să îți refuzi iubirea adevărată pentru una moartă de multă vreme?


Pozele nu îmi aparțin.

Ce ne-am face fără ei, cei mai rapizi purtători de noutăți?

Nu știu sincer cum ar fi blocurile din România fără doamnele bătrâne și drăguțe care știu fiecare mișcare din jur, indiferent de zi sau de oră. Păi dacă vrei să afli ceva despre vecina de la 2, întreabă pe una din aceste doamne care se află la o memorabilă vârstă. Îți va relata totul cu lux de amănunte, îți va spune până și ceea ce nu vrei să știi.
Sau cum ar fi satele fără aceste doamne? Fără ele nu am afla în minutul următor că Gheorghe de pe uliță s-a cuplat de 10 minute cu Ileana din vale, nu?
Nu m-am documentat dar nu mi se pare exclus să cred că datorită acestui tip de persoane s-au inventat celebrele emisiuni de știri.
Cam așa stă treaba și pe aici, prin acest micuț municipiu în care am ajuns să îmi petrec timpul în ultima vreme. Un municipiu pe care am ajuns să îl îndrăgesc de altfel, atât pe el cât și oamenii minunați pe care i-am întâlnit aici.

Dar atunci când vine vorba de aflat noutăți, cei de aici sunt mult mai bine informați decât  cei din România. Și știți ce mi se pare cu adevărat fantastic? Aici nu femeile sunt cele care știu totul cu lux de amănunte, ci bărbații. Da, vă asigur că ați citit bine, bărbații sunt la zi și la minut cu fiecare noutate apărută. De la cum întinde Gheorghița rufele pe sârmă până la ziua, ora, minutul și secunda când Maria a măturat ultima dată în fața casei. La fel îți pot relata cu exactitate în ce ai fost îmbrăcată în urmă cu câteva zile atunci când ai ieșit la o scurtă plimbare.Pun pariu că tu ai uitat ce ai purtat, dar stai liniștită, îți spun ei până și culoarea pe care a avut-o eșarfa ta.
Să nu mă înțelegeți greșit, iubesc bătrânii și iubesc oamenii de aici, doar că rămân mereu surprinsă de atenția pe care o dau detaliilor, în general. Atâta tot!
Dar ăsta este job-ul lor, pe care îl fac al naiba de bine!
Ce ne-am face fără ei, cei mai rapizi purtători de noutăți?

Pozele nu îmi aparțin.

Bătrânii nimănui sunt cei care odată te-au crescut pe tine, străine!

Mereu m-au sensibilizat bătrânii și cu siguranță mă vor sensibiliza toată viața. Sunt oameni care s-au chinuit să își crească copii și nepoții așa cum au știut ei mai bine. Au trecut peste multe vremuri grele și au luptat cu multe necazuri, cu siguranță. Asta i-a adus aici, asta i-a făcut oamenii care sunt acum.
Mulți dintre ei sunt singuri, uitați de acei copii pe care i-au crescut cu mari sacrificii și cu o iubire fără limite. Pentru care s-au luptat să nu le lipsească nimic, i-au ținut în școli și le-au călăuzit pașii prin viață.
Acei copii și-au continuat viața, și-au făcut la rândul lor familii și copii și încet încet au uitat de aceia care le-au fost alături până atunci. Încet dar sigur s-au rărit vizitele la casa părintească ajungând în cele mai fericite cazuri la o vizită anuală, poate de Crăciun. Până și telefoanele s-au rărit deoarece sunt mult prea ocupați cu veșnica fugă prin viață și pur și simplu au uitat de bătrânii lor.

E atât de trist să privești în ochii acelor părinți care nu și-au mai văzut copii de 1 an de zile. Să le vezi privirea atunci când casele vecinilor se umplu în prag de sărbători iar la ei nu mai vine nimeni. Oare ce este în inima lor? Oare cum mai pot îndura și asta, după atâtea lovituri primite de la viață?
Oare cum se simți ei ca și părinți când văd că îi sună o persoană străină lor și nu îi sună proprii copii?Pe semne că acei străini  au timp iar copii lor nu au?
Copii mici și bătrânii sunt cei mai dependenți de cei din jur, sunt cei mai neputincioși după părerea mea. Măcar copii au mereu un avantaj, chiar dacă sunt mici și dependenți au mereu pe cineva alături care să îi țină de mână,care să le dea bani, să îi hrănească sau să le cumpere medicamentele necesare. În schimb bătrânii sunt ai nimănui, cu pensii de rahat și cu o grămadă de diagnostice puse de medici. De unde bani de mâncare, de medicamente sau pentru a-și plăti întreținerea?
Din cauza asta mulți mor. Mor de singurătate, de foame, de boală sau de inimă rea. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem așa deoarece niciodată nu putem ști cu certitudine unde ne poartă viața asta, putem doar spera ca copii noștrii să nu ne uite iar statul să mărească pensiile bătrânilor. Știu, visez poate imposibilul dar mai bine să speri decât să crezi că nimic nu se va schimba.
Nu uita că acești bătrâni sunt cei care te-au crescut și datorită cărora ai ajuns omul care ești acum!


Pozele nu îmi aparțin.

1 kg de pisimism vrei? Nu, dar îți ofer optimism cu carul!

Nu pot înțelege deloc persoanele pesimiste. Cel mai mic necaz sau cea mai mică problemă apărută o iau mereu la modul cel mai rău cu putință. Cred că este groaznic să trăiești așa o viață întreagă.
Să nu speri la mai bine, să nu visezi la ceva frumos...
Cum pot  să trăiască  fără să se bucure de o zi minunată, fără să le intereseze cum este vremea afară sau să se bucure pur și simplu de cântecul minunat al păsărelelor? Cum pot să fie mereu serioși de parcă ar avea veșnic un băț înfipt în dos? De ce în loc de a se plânge de ploaie nu aleg să danseze în ea? De ce nu caută binele în orice lucru rău?
Cum pot să trăiască mereu cu frica că poate o să moară în secunda următoare sau cu veșnica impresie că ceva  rău li se va întâmpla?
De ce le este frică să își refacă viața deoarece au cumva certitudinea că nu vor găsi persoana potrivită pentru ei?
De ce cred mereu că nimic bun nu li se poate întâmpla și că pentru ei nu există altă culoare pe lume în afară de negru. De ce?

Cred că este teribil să trăiești așa. Păi cum să nu râzi, să nu glumești de fiecare dată când ai ocazia?Nu este viața și așa destul de amară? Îndulcește-o cu o mică glumă, râde atunci când simți că te paște depresia. Da, mai ales atunci să râzi cu gura până la urechi și să speri că va pleca mai departe. Și va pleca!
Cum să nu iubești  culorile minunate, răsăritul sau apusul soarelui și inevitabil bucuria pe care o simți atunci când le privești?
Cum să trăiești mereu cu teamă, teamă de a ieși din casă, teamă de a visa frumos și de a spera. Cum să nu te bucuri de minunata dimineață privită  de la balconul camerei  sau să nu  auzi minunatul cântec al păsărelelor care vestesc sosirea primăverii?
Eu una  aș putea la fel de bine să mor deoarece cu așa gândire pesimistă în mod sigur nu aș putea trăi.
Iubesc optimismul meu, iubesc să sper și să visez frumos.
1 kg de pisimism vrei? Nu, dar îți ofer optimism cu carul!


Pozele nu îmi aparțin.

Înger sau drăcușor?

În fiecare dintre noi există atât  înger cât și demon, însă nu știu și câți recunosc acest fapt.

Bărbații își doresc ca femeile lor să fie ingerași în majoritatea timpului.

Atunci când se întorc acasă noaptea târziu își doresc din toată inima ca femeia să îi întâmpine cu zâmbetul angelesc pe față, nicidecum cu privirea aia care ar băga în mormânt până și cel mai neînfricat bărbat.

Sau atunci când, după ieșirea cu băieții în oraș, găsesc casa învăluită într-o atmosferă romantică și își aduc brusc aminte că au uitat de aniversarea relației lor, ea să apară îmbrăcată într-un îngeraș sexy și să îi înțeleagă. Oricui i se poate întâmpla să uite, nu?

Sau atunci când constată că au cheltuit toți banii pentru a-i cumpăra bestiuței, așa cum  își alintă mașinuțele mult iubite, niște accesorii noi.

O da, e clar că bărbații își doresc ca femeile de lângă ei să fie îngerași drăgălași, cu talii de invidiat și picioare de girafă.

Cred că singurul loc unde bărbații își doresc din toată inima ca femeile să fie niște drăcușori este în dormitor. Cumva niște drăcușori cât mai sexy și de nestăpânit?

Lucru dorit de altfel și de către femei, clar! Și ele își doresc ca bărbații lor să fie îngerași în majoritatea cazurilor, mai ales atunci când sosește mesajul cu extrasul de cont. ;)

Și drăcușori în dormitor, de ce nu?

Clar este că dacă relația merită efortul, cei cu mintea deschisă vor știi când să fie îngeri și când demoni. Cei cu mintea îngustă doar vor visa deoarece în viața reală nu vor avea curaj să se exprime sau să comunice deschis cu persoana de lângă. Din cauza asta se termină majoritatea relațiilor, din lipsa de comunicare care duce la dorința de a căuta în altă parte ce  lipsește . Și asta cred că este al naiba de trist!

Poza nu îmi aparține.

Iubirea la așa vârstă....

De câte ori văd un cuplu de bătrânei plimbându-se de mână, mă emoționez. Inevitabil îmi doresc să fiu la fel atunci când voi îmbătrâni, alături de omul minunat care mi-a fost alături atât la bine dar mai ales la rău. Ce poate fi mai minunat decât sprijinul și înțelegerea celui de alături?
În mod sigur ei au găsit secretul comunicării reciproce și nu au făcut numai ce a vrut unul fără să îi pese de celălalt. Altfel nu  ar fi reușit să reziste atâția ani.
La fel cum nu au aruncat la gunoi omul de lângă la cea mai mică greșeală. Au luptat, au căutat soluții și clar că le-au găsit, deoarece atunci când iubirea este sinceră mereu este și voință.
Cu siguranță s-au respectat la fel cum se respectă și acum. S-au respectat pe ei, l-au respectat pe cel de lângă și au respectat relația pe care o aveau.

Au știut când să renunțe la orgoliu și când nu, când să ridice tonul și când să mângâie cu vorbe dulci.
Probabil el i-a dăruit o floare într-o simplă zi, fără un motiv anume, iar ea nu l-a ținut închis în casă deoarece încrederea nu a lipsit deloc.
Nu au țipat, nu s-au jignit și nici nu s-au bătut, nici la propriu și nici la figurat. Deloc!
Au primit orice lovitură a vieții cu calm și cu iubire, au stat îmbrățișați și poate au și plâns, dar calmul și iubirea i-au adus unde sunt azi.

Cu siguranță au știut să fie și prieteni și iubiți. Și îngeri dar și demoni. La fel cum au știut și momentele în care să fie așa, iar asta este relația perfectă ce rezistă și la bătrânețe.
Astfel de oameni, astfel de relații minunate dar rare îmi fac să crească speranța.
Iubirea la așa vârsta? Fericire pură!

Pozele nu îmi aparțin.

Atâta timp cât te urăști și fugi de tine nu vei putea fi fericit alături de nimeni și de nimic!

În urmă cu ceva timp fugeam de timpul petrecut de una singură. Nu îmi plăcea singurătatea poate de teama de a-mi înfrunta temerile sau din refuzul inconștient de a accepta unele adevăruri prea mult timp negate. Și în tot timpul ăla am căutat fericirea în oricine altcineva numai în mine nu.
Mi-am ocupat timpul la maxim cu orice am putut numai nu am vrut să mi-l petrec doar cu mine. Cu prietenii, cu cititul iar dacă spunea cineva ceva de vreo ieșire sau avea nevoie de ajutor clar eram prima care se oferea.
Aici cred că greșim foarte mulți dintre noi,deoarece căutăm fericirea acolo unde nu o vom găsi niciodată atâta timp cât fugim de singurătate.
Atâta timp cât nu ajungem să iubim clipele petrecute în singurătate, nu vom iubi nici clipele petrecute alături de nici o altă persoană, indiferent cât de grozavă este. Dacă nu ne analizăm în profunzime și cu sinceritate, dacă nu ne accepăm greșeliile și dacă nu învățăm din ele, niciodată nu vom putea merge înainte cu toată inima.
E foarte important să îl  descoperi  pe celălalt TU, să îți iubești calitățile și să îți accepți defectele, nu are nici un rost să le negi, ele fac parte din felul tău de a fi, ele te fac persoana autentică care ești. Nimeni nu este perfect și nici tu nu ești iar cu cât recunoști mai repede această realitate cu atât mai fericit vei fi.
Așa că petrece timp cu tine, ia-te de mână cu celălalt TU și mergi în locuri care îți conferă liniște sau petrece seri alături de un pahar de vin și analizează-te sincer și cu inima deschisă. Nu nega realitatea, nu fugi de adevăr ci înfruntă și acceptă totul indiferent cât de mult te doare.
O să vezi că vei ajunge să iubești timpul petrecut doar în compania ta, o să îl preferi în locul multor companii nu tocmai potrivite felului tău de a fi. Nu vei mai face compromisuri doar de frica de a rămâne singur ci le vei face pentru acele persoane care merită timpul tău pierdut.

Și doar atunci când vei fi fericit doar în compania ta, vei putea fi fericit și alături de o persoană care se potrivește felului tău de a fi, care va iubi nebuniile tale și se va îndrăgosti de defectele pe care le va crede perfecte.
Atunci vei găsi fericirea și în lucrurile mărunte dar minunate, în gesturi simple dar emoționante.
Atâta timp cât te urăști și fugi de tine nu vei putea fi fericit alături de nimeni și de nimic!


Pozele nu îmi aparțin.

Bunătatea clar nu poartă mască!

Întotdeauna am fost de părere că viața este mult mai frumoasă atunci când ești optimist. Atunci când, indiferent de loviturile jalnice ale vieții alegi să vezi partea plină a paharului.
Înveți ce ai de învățat din fiecare întâmplare ,bună sau rea, și mergi înainte mai optimistă și cu un zâmbet tembel menit să mascheze cicatricile inimii.
De multe ori alegi să te arunci tu numai să nu faci rău nimănui. Chiar și atunci când cele mai dragi persoane te înjunghie parșiv, lașitatea lor fiind mult prea mare pentru a-și permite sinceritatea în fața ta, alegi să nu faci rău. Analizezi, pui în balanță și îți spui că pur și simplu așa a fost să fie. Mergi înainte și îți spui deja pentru a mia oară că nu vei mai fi atât de înțelegător și bun data viitoare. Pe naiba!

Nu te înveți minte niciodată, te încăpățânezi mai rău decât un catâr să vezi binele și frumosul acolo unde nu este cazul. Nu te poți schimba deoarece ăsta este felul tău de a fi, așa te simți în pielea ta...pur și simplu. Ce rost ar avea să îți pui măști inutile dacă inima ta numai binele îl poate vedea?
Da, bunătatea ne face să părem naivi de multe ori. Eu spun numai că bunătatea nu este o calitate pe care o poți mima, deoarece ea face parte din tine. Și nici nu poți renunța la ea deoarece ai renunța la tine ca persoană.
Renunțăm la persoane doar pentru a le fi altora mai bine, renunțăm la dorințele noastre pentru a-i face pe alții fericiți. Nu ne putem clădi fericirea nici măcar pe o tristețe cât de mică provocată unei ființe la care am ajuns să ținem, pentru că ăștia suntem noi.

Renunțăm la noi, ne punem pe un ultim loc, pentru a aduce un zâmbet și o speranță în plus unei ființe care are foarte mare nevoie, copiilor, părinților, iubiților, prietenilor. Pur și simplu renunțăm de multe ori și ne închidem sentimentele într-un cufăr, ba îl mai legăm și cu lanțuri de metal și îl aruncăm prin cel mai ascuns colțișor al ființei noastre.
Ce pierzi probabil nu îți era destinat altfel nu se pierdea. Asta e atitudinea care te ajută cu siguranță să mergi înainte.
Iar bunătatea clar nu poartă mască!


Pozele nu îmi aparțin.

Vrei un cățel alături sau vrei un bărbat?

De unde oare nevoia asta bolnăvicioasă de a manipula bărbatul de alături asemenea unei păpuși de cârpă? Știți la ce mă refer, cu siguranță ați văzut un teatru de păpuși, cel puțin la televizor dacă nu ați avut șansa să îl vedeți live. Priceperea de care dau dovadă acei păpușari este fantastică și cred că este râvnită de multe femei, diferă doar motivele.
Atunci când intri într-o relație o faci deoarece îți place bărbatul respectiv, mai apoi ajungi să îl iubești. Îi iubești calitățile și poate mai mult defectele.
Doar că la un moment dat uiți asta și începi să vrei să îl schimbi fără să te analizezi și pe tine și să vezi cât ești de schimbată. Uiți bărbatul de care te-ai îndrăgostit și vrei acum să îl transformi în vreun cine știe ce zeu. Ajungi să îi critici fiecare încercare de a te face fericită, vrei să îi controlezi fiecare ieșire fără tine, să știi cu lux de amănunte fiecare convorbire purtată în lipsa ta .Îi controlezi telefonul, îi controlezi buzunarele, îi dai bilet de voie pentru a ieși cu prietenii lui în oraș.
Îl critici pentru faptul că nu se îmbracă la costum și nu poate renunța în ruptul capului la șapca deja decolorată dar care lui îi e teribile de dragă deoarece îi aduce aminte de o copilărie deja dispărută.
Strâmbi din nas atunci când îți face cadou un inel minunat cu piatră roșie, deoarece tu îl vroiai pe ăla cu piatră verde.
Tu ai dulapul plin de haine din care unele sunt încă nepurtate, dar atunci când el vrea să își cumpere ceva îi spui că nu are nevoie.
Îi ceri părerea dar mereu faci cum crezi tu, pentru că tu ai mereu dreptate. Te simți îndreptățită să ai mereu dureri de cap seara dar te infurii îngrozitor dacă el nu are chef o dată. Clar are amantă, da?
Tu poți avea amici cu grămada dar lui îi faci adevărate scene de gelozie numai dacă îl vezi vorbind cu o altă femeie. Tu poți ieși la cafea cu colegii tăi, dar pentru el e clar interzis.

Păi știi ce îți spun eu?
Cumpără-ți în puii mei un cățel dacă tot îl dorești atât de mult! Iar atunci când te maturizezi caută-ți și un bărbat. Dar na, e doar un simplu sfat!

Pozele nu îmi aparțin.