Nu pot înțelege deloc persoanele pesimiste. Cel mai mic necaz sau cea mai mică problemă apărută o iau mereu la modul cel mai rău cu putință. Cred că este groaznic să trăiești așa o viață întreagă.
Să nu speri la mai bine, să nu visezi la ceva frumos...
Cum pot să trăiască fără să se bucure de o zi minunată, fără să le intereseze cum este vremea afară sau să se bucure pur și simplu de cântecul minunat al păsărelelor? Cum pot să fie mereu serioși de parcă ar avea veșnic un băț înfipt în dos? De ce în loc de a se plânge de ploaie nu aleg să danseze în ea? De ce nu caută binele în orice lucru rău?
Cum pot să trăiască mereu cu frica că poate o să moară în secunda următoare sau cu veșnica impresie că ceva rău li se va întâmpla?
De ce le este frică să își refacă viața deoarece au cumva certitudinea că nu vor găsi persoana potrivită pentru ei?
De ce cred mereu că nimic bun nu li se poate întâmpla și că pentru ei nu există altă culoare pe lume în afară de negru. De ce?
Cred că este teribil să trăiești așa. Păi cum să nu râzi, să nu glumești de fiecare dată când ai ocazia?Nu este viața și așa destul de amară? Îndulcește-o cu o mică glumă, râde atunci când simți că te paște depresia. Da, mai ales atunci să râzi cu gura până la urechi și să speri că va pleca mai departe. Și va pleca!
Cum să nu iubești culorile minunate, răsăritul sau apusul soarelui și inevitabil bucuria pe care o simți atunci când le privești?
Cum să trăiești mereu cu teamă, teamă de a ieși din casă, teamă de a visa frumos și de a spera. Cum să nu te bucuri de minunata dimineață privită de la balconul camerei sau să nu auzi minunatul cântec al păsărelelor care vestesc sosirea primăverii?
Eu una aș putea la fel de bine să mor deoarece cu așa gândire pesimistă în mod sigur nu aș putea trăi.
Iubesc optimismul meu, iubesc să sper și să visez frumos.
1 kg de pisimism vrei? Nu, dar îți ofer optimism cu carul!
Pozele nu îmi aparțin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu