Mereu m-au sensibilizat bătrânii și cu siguranță mă vor sensibiliza toată viața. Sunt oameni care s-au chinuit să își crească copii și nepoții așa cum au știut ei mai bine. Au trecut peste multe vremuri grele și au luptat cu multe necazuri, cu siguranță. Asta i-a adus aici, asta i-a făcut oamenii care sunt acum.
Mulți dintre ei sunt singuri, uitați de acei copii pe care i-au crescut cu mari sacrificii și cu o iubire fără limite. Pentru care s-au luptat să nu le lipsească nimic, i-au ținut în școli și le-au călăuzit pașii prin viață.
Acei copii și-au continuat viața, și-au făcut la rândul lor familii și copii și încet încet au uitat de aceia care le-au fost alături până atunci. Încet dar sigur s-au rărit vizitele la casa părintească ajungând în cele mai fericite cazuri la o vizită anuală, poate de Crăciun. Până și telefoanele s-au rărit deoarece sunt mult prea ocupați cu veșnica fugă prin viață și pur și simplu au uitat de bătrânii lor.
E atât de trist să privești în ochii acelor părinți care nu și-au mai văzut copii de 1 an de zile. Să le vezi privirea atunci când casele vecinilor se umplu în prag de sărbători iar la ei nu mai vine nimeni. Oare ce este în inima lor? Oare cum mai pot îndura și asta, după atâtea lovituri primite de la viață?
Oare cum se simți ei ca și părinți când văd că îi sună o persoană străină lor și nu îi sună proprii copii?Pe semne că acei străini au timp iar copii lor nu au?
Copii mici și bătrânii sunt cei mai dependenți de cei din jur, sunt cei mai neputincioși după părerea mea. Măcar copii au mereu un avantaj, chiar dacă sunt mici și dependenți au mereu pe cineva alături care să îi țină de mână,care să le dea bani, să îi hrănească sau să le cumpere medicamentele necesare. În schimb bătrânii sunt ai nimănui, cu pensii de rahat și cu o grămadă de diagnostice puse de medici. De unde bani de mâncare, de medicamente sau pentru a-și plăti întreținerea?
Din cauza asta mulți mor. Mor de singurătate, de foame, de boală sau de inimă rea. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem așa deoarece niciodată nu putem ști cu certitudine unde ne poartă viața asta, putem doar spera ca copii noștrii să nu ne uite iar statul să mărească pensiile bătrânilor. Știu, visez poate imposibilul dar mai bine să speri decât să crezi că nimic nu se va schimba.
Nu uita că acești bătrâni sunt cei care te-au crescut și datorită cărora ai ajuns omul care ești acum!
Pozele nu îmi aparțin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu